Ajut Eu: Costi Mugea, singurul canotor cu dizabilităţi din România, visează la Olimpiadă

La şapte ani, un proiectil de tanc i-a explodat în faţă şi l-a lăsat fără picioare. În clasa întâi, a intrat purtat pe braţe de părinţi. Dar a găsit puterea să meargă mai departe. Cu o proteză veche, Costi Mugea e astăzi sportiv de performanţă: primul şi singurul canotor cu dizabilităţi din România. Visează să concureze la jocurile paralimpice de la Tokyo, dar are nevoie de proteze noi.

• Mesajul emoţionant transmis de Florin Piersic de pe patul de spital. DETALII la Observator 19:00, la Antena 1
• Florin Piersic, în stare gravă. Medicii i-au scos stimulatorul cardiac şi proteza de la genunchi: actorul avea septicemie

• Costi a ajuns singurul canotor cu dizabilităţi din România
• Visează să concureze la jocurile paralimpice de la Tokyo, dar are nevoie de proteze noi

E ger și vântul aproape îl doboară. Pe drumul îngheţat, Costi pedalează ca în fiecare dimineaţă. Pe zăpadă, ploaie sau soare, parcurge cei 17 kilometri până la Călărași, acolo unde se antrenează pentru performanţă. Sportul a fost colacul lui de salvare, după ce şi-a pierdut ambele picioare. 

Costi Mugea: La 7 ani am pățit un accident cu un proiectil de tanc, 2 vecini de-ai mei mai mari au găsit proiectilul și l-au adus acasă. Eu am venit de la grădiniță, am trecut strada la ei. Ei desfăceau acest proiectil și au tăiat o bucată din el, au scos cât praf de pușcă au putut din el atunci s-a produs explozia.

Pentru că în satul lui nu existau telefoane ca să sune la ambulanță, un vecin i-a urcat pe cei 3 copii pe bancheta din spate a mașini personale și i-a dus la spital.

Costi Mugea: Cel care a ținut de proiectil are amputate brațele și de curând a rămas fără vedere. Şi cel care a dat cu ciocanul a murit în drum spre spital. Mie a trebuit să-mi amputeze ambele picioare, gamba stângă și coapsa dreaptă.

Costi a ajuns singurul canotor cu dizabilităţi din România

După două săptămâni de comă și câteva luni de recuperare, Costi a intrat în clasa întâi purtat pe brațe.

Costi Mugea: Imediat după accident, am depins foarte mult de părinții mei, am fost dus în brațe la școală de părinți, de bunici, am fost ajutat de profesori, mergeam cu dânșii la toaletă, pentru mine profesorii au fost nu doar profesori, au fost părinți pentru mine.

Atunci când și-a pierdut mușchii picioarelor a înțeles că are nevoie de o forță mult mai mare ca să trăiască. O forță pe care doar mușchiul inimii i-o putea da. Și atunci a învățat să lupte şi să se accepte. A descoperit canotajul şi a început, pe apă, să se simtă întreg. 

Costi Mugea: A fost un sentiment de libertate, de independență, practic depinzi doar de forța ta proprie și mi-a dat încredere în mine, încredere că pot face ceva, încredere că pot sparge orice barieră.

Costi e singurul canotor cu dizabilități din România. Clubul Sportiv Municipal Călărași i-a oferit o sală, un ergometru pentru antrenament și un profesor. Trage de mânere cu atâta putere, ca să suplinească golul pe care o greșeală din copilărie i l-a lăsat într-o zi de mai. 

Costi Mugea: M-am comparat cu oameni normali și am încercat să-mi depășesc condiția de fiecare dată. Am zis că trebuie să pot.

În România nu există competiții oficiale de canotaj pentru persoane cu dizabilități. Dar Costi a primit permisiunea de a participa la campionatul național de ergometru, un fel de canotaj pe uscat. 

Costi Mugea: Am concurat cu persoane normale, în același timp cu persoane normale și am terminat la câteva secunde după un om normal. Pe aparat, timpul meu e comparat cu cel din afară și am reușit să obțin timp egal cu al campionului mondial pe aparat.

Îşi doreşte să ajungă la Jocurile Paralimpice de la Tokyo

Deși practică sport doar de un an și jumătate. Acum așteaptă vremea bună, ca să iasă pe apă în schif și să se antreneze pentru balcaniadă, unde va întâlni marii campioni paralimpici ai lumii. Și dacă va fi suficient de bun, să ajungă și la Tokyo.

Costi Mugea: Îmi doresc să reprezint țara, îmi doresc să arăt persoanelor cu dizabilități că se poate și în canotaj.

E voluntar pentru persoane cu dizabilități mai grave, pentru că loc de muncă încă nu a găsit. Ar însemna 3 ore petrecute zilnic pe drum. De 5 ani, completează cereri pentru o locuință socială, însă nu a reușit încă să urce în vârful listei. Dar asta nu-l oprește.

Nici protezele care îl dor, pentru că sunt vechi și nu de performanță. Dar trage de el, pentru că are visul lui de-acum.