Ce s-a găsit într-o PĂDURE din România. "Sunt tuneluri URIAŞE, perfect construite acum şase MILENII"
În România au fost descoperite o mulţime de lucruri ciudate şi fenomene care nu pot fi explicate de legile fizicii sau chimiei
De Redactia Observator la 17.12.2014, 08:32
În România au fost descoperite o mulţime de lucruri ciudate şi fenomene care nu pot fi explicate de legile fizicii sau chimiei
Este şi cazul unei păduri sub care se află o serie de tuneluri săpate pe o distanţă de opt kilometri. Potrivit datelor, aceste galerii subterane datează de acum şase milenii şi încă nu s-a aflat originea lor.
Iată povestea spusă de un localnic:
"M-am născut în Stroeasca, un sat de munte din nordul judeţului Buzău; de la noi, din curte, în dimineţile limpezi, se vede vârful Siriu. Şi despre acesta există o mulţime de legende şi de credinţe ciudate, dar locul straniu despre care m-am decis să vă scriu este altul.
La nord de Stroeasca, peste o culme muntoasă căreia i se spune Casa Hoţilor, începe un drum forestier. Este singura legătură cu lumea a unui cătun, Puţul Vechi, aflat la nu mai mult de trei kilometri de sat. Pe vremea copilăriei mele, acolo nu mai locuiau decât vreo 20 de familii.
Când eram puşti, cea mai mare distracţie a băieţilor din sat erau excursiile până în Puţul Vechi, dar nu pe drumul forestier, ci de-a dreptul prin locul cel mai periculos din împrejurimile noastre, Codrul Todorușelor.
Câte poveşti n-am auzit despre această pădure…
Bunicul îmi spunea că, pe vremurile străbunicului său, codrul primise acest nume deoarece în noaptea de Todorușe a unui an din secolul trecut, deasupra pădurii fuseseră văzute lumini ciudate şi toţi sătenii fuseseră convinşi că erau Sân Toaderii care se întâlneau cu Rusaliile.
- Măi băiete, îmi mai spunea bunicul, tu, dacă ai de gând să te duci pe acolo, să mergi doar la amiază şi să ai mereu o cruce la tine… Noaptea, să nu calci prin codrul acela, cum fac copiii fără minte! Unchiul tău era om în toată firea şi tot s-a dus noaptea în pădure, să pună capcane; nu s-a mai întors…
Am fost şi eu un copil fără minte; încă de pe la opt, nouă ani, am început să intru cu băieţii în pădurea cu pricina. Treceam de Casa Hoţilor, unde se află ruinele unui adăpost al haiducilor şi, în loc să o luăm pe cărare, coboram în valea în care se întinde codrul.
Este cea mai stranie pădure pe care am văzut-o în viaţa mea. Aşezată într-o căldare stâncoasă, locul cel mai misterios şi, în acelaşi timp, cel mai periculos este mijlocul ei. Dar surprizele nu lipsesc nici până acolo: în primul rând, de fiecare dată când am intrat în el, codrul era de o tăcere înspăimântătoare. Parcă nici o vieţuitoare, nici măcar o pasăre n-ar fi vrut să locuiască sub crengile sale.
Fie vară, fie iarnă, cu cât te apropii de centru, temperatura este tot mai puţin influenţată de exterior, iar în mijloc, în plină lună decembrie, noi, copiii, eram nevoiţi să ne scoatem cojoacele din pricina căldurii.
Acolo, în miezul pădurii, este o văiugă în care se află o porţiune stâncoasă; nu există nici un izvor, dar se aude în permanenţă şipotul unor ape subterane. Printre acele stânci, eu şi Nicu, prietenul meu cel mai bun din copilărie, am descoperit intrarea în lumea misterioasă de sub pădure.
Era într-o zi de primăvară, în 1974 sau ’75…. În noaptea dinainte avusesem parte de-o furtună zdravănă. Pe la prânz, am ajuns în văiugă şi am găsit un stejar doborât de vânt; o parte din trunchi, în cădere, mutase un bolovan şi, în locul acestuia, am găsit un puţ. Era de fapt o groapă, cu diametrul de aproape trei metri, mascată până atunci de acea piatră uriaşă.
Aveam vreo 14 ani şi eram amândoi curioşi din fire. Ne-am holbat ce ne-am holbat, apoi, a doua zi, am venit cu o frânghie din sat şi ne-am coborât în puţ. Şi acum îmi amintesc scena: pe măsură ce coboram, se făcea tot mai cald, de parcă eram acasă, lângă sobă. Dar cel mai ciudat era faptul că o lumină – verzui-fosforescentă aş spune astăzi – părea să izvorască de-a dreptul din pereţii puţului; aceştia, n-am să uit niciodată, erau săpaţi în stâncă, dar atat de bine săpaţi, încât n-am găsit nici o asperitate de care să ne agăţăm.
La vreo 4-5 metri adâncime, am dat de o galerie şi am pornit-o la dreapta ei. Aceeaşi lumină ne înconjura, venind de peste tot şi de nicăieri. Am mers mai bine de 100 de metri până am dat de o sală imensă.
Vă rog să mă credeţi, nu exagerez cu nimic, nu era deloc mai mică decât sala Amfiteatru a Teatrului Naţional din Capitală. Şi era toată săpată în piatră, dar cu zidurile finisate uimitor de bine.
În aceeaşi lumină verzuie am văzut, pe ambele laturi ale sălii, un fel de mese, tot în piatră săpate. Pe fiecare dintre ele era aşezat un schelet…
Atunci am îngheţat de frică: erau schelete, păreau umane, numai că… aveau cel puţin trei-patru metri lungime. Altfel spus, fiinţele acelea avuseseră de două ori înălţimea unui om normal", povesteşte Iulian Dragnea, conform Antena3.
