40 DE ANI DE LA MARELE CUTREMUR: 4 martie 1977, ziua unei catastrofe care continuă să ne inspire teamă

De Redactia Observator la 03.03.2017, 19:31

China îi dă replica lui Trump. Anunţă tarife vamale de 34% la toate produsele americane începând cu 10 aprilie

Au trecut 40 de ani de la cea mai sângeroasă calamitate naturală a României moderne, cutremurul din 4 martie 1977. O dată pe care mulţi ar vrea să o şteargă din calendar. Pentru că atunci şi-au pierdut copii, sau soţii, sau soţiile, sau fraţii, prietenii... Filmul durerii celor rămaşi să îşi plângă morţii are astăzi 40 de ani şi 55 de secunde.

Atât a durat cutremurul din primăvara lui 1977 şi chiar dacă în mod normal 55 de secunde nu înseamă, ca durată, mare lucru, pentru un cutremur e imens. Tocmai durata atât de mare a seismului a făcut ca în Capitală urmările lui să fie catastrofale. Peste 1.500 de morţi, peste 11.000 de răniţi, sinistrţi, zeci de blocuri dărâmate. Şi o durere interminabilă, resimţită şi azi, după 40 de ani. Nici imaginaţia, nici mărturiile, nici reconstituirile din puţinele imagini rămase din epocă, nu pot de fapt să ne înfăţişeze dimensiunea reală a dezastrului.

La ora 21 şi 22 de minute pământul s-a cutremurat. La televizor, filmul bulgăresc Dulce şi Amar. La Continental, în bar, se auzea de la un magnetofon, în surdină, Bye, baby, bye. Era vineri, oamenii se gândeau deja că mai e doar o zi şi se vor odihni, duminica fiind singura liberă din săptămână acum 40 de ani.

Mai întâi s-a scuturat totul pe verticală. Apoi, mişcarea a fost mai puternică, pe orizontală pentru ca direcţia să se schimbe din nou, cu 90 de grade. Şi 55 de secunde s-au transformat într-o veşnicie în care praful ridicat de la molozul din stradă a acoperit toate speranţele celor care îi căutau pe sub dărâmături pe cei dragi. Un vuiet lung, apoi zgomote înfundate, de greutăţi grele căzute de sus, urmate imediat de ţipete, tânguieli, urlete, sirene, vaiete, strigăte, toate sunetele durerii din lume se auzeau în Bucureşti.

Singura înregistrare audio din timpul cutremurului a fost făcută cu un magnetofon, în sala de concerte a Radiodifuziunii, unde, la acea oră, era pauza unui concert.

"Eram santinelă pe acoperișul unui important obiectiv militar; adică, deasupra etajului șapte. Noaptea era destul de luminoasă și de văzut, puteam vedea până departe. Numai că odată parcă n-am mai simțit acoperișul sub picioare. M-am apucat însă bine de ceva și cu ochii numai primprejur, să văd ce se întâmplă. Dar nu-mi puteam crede ochilor. Cât vedeam cu ochii, toate blocurile se clătinau. Și toate clădirile se înclinau de-o parte și de cealaltă ca și copacii pe furtună. Prima undă a fost pe verticală. Câteva fracțiuni de secundă a părut să înceteze, dar apoi a reînceput pe orizontală. Cerul a crăpat brusc, de parcă stătea să se frângă în două. Am auzit detunături îndepărtate, apoi un zgomot înfundat, care parcă venea de peste tot; se auzea tot mai tare. Apoi a venit un vânt puternic, de era să mă azvârle jos. S-a dus, dar apoi s-a și întors înapoi, de data asta cu miros greu de ars. Și p-ormă s-au stins toate luminile... pe cer era un uriaș arc de foc, ca și cum s-a produs un scurtcircuit în tot orașul... Și atunci am zis: «Gata, cred că-i gata orașul!", e amintirea lui Mircea Negulescu, militar în termen în 1977.

Şi după spaima din cele 55 de secunde, după uluială, după groaza că nu mai scapă nimeni, a urmat jalea! Unii au murit pentru că s-au repezit pe scări, să scape, fără să ştie că exact scările se prăbuşeau primele. Ca nişte uriaşi de lut, blocurile mari din centru, cosntruite înainte de război, s-au frânt şi s-au întins în întuneric împrejur. Sub dărâmături, trupurile a sute de oameni. "Veneau buldozere să ia moloz şi mai vedeai o mână, un picior. La Scala a fost prinsă o persoană de zid şi medicii nu aveau voie să intre pentru că se putea dărâma blocul, iar medicii erau foarte de preţ atunci. Un coleg al meu, caporal, s-a oferit să intre să-i taie piciorul prins sub o placă de beton pentru că altfel nu putea fi scoasă de acolo. A tăiat piciorul cu nişte scule destul de rudimentare, iar seara a fost făcut sergent.", îşi aminteşte un fost angajat al Armatei.

Un cineast amator a filmat în Bucureşti la cîteva zile după cutremur

Bucureştiul era un oraş sub asediu. "Nu puteți să credeți. În centru era total dărâmat blocul Wilson, blocul Scala, blocul Casata, erau căzute. Îngrozitor, era ceva... Apocalipsa.", şi-a amintit în urmă cu câţiva ani doctorul Monica Pop, studentă la medicină în 1977. "Mi-am adus aminte, luni de zile după, vreo două sau trei luni, nu am văzut un zâmbet la nimeni. Lumea era atât de marcată de ceea ce se întâmplase... A fost o tragedie. După cutremur strada era plină, erau oameni cu plăpumi, pături, cu copii așezați pe jos de frica unei replici a cutremurului. Erau oamenii din blocuri. A fost o psihoză.", mai spunea ea.

Noaptea a fost lungă. Oamenii au dormit pe străzi, înveliţi în pături, plapumi, mulţi s-au dus în parcuri. În Cişmigiu, îşi amintesc mulţi, nu mai aveai loc să arunci un ac. Toată lumea se temea de replici, în blocurile înalte rămase în picioare nu mai era ţipenie. Doina Popescu relata, în urmă cu zece ani, că a dormit într-un autobuz oprit lângă Cişmigiu, alături de alte zeci de persoane.

Au urmat zile în care nu conta decât lupta cu mormanele de dărâmături pentru a încerca să mai fie salvată încă o viaţă. A existat şi un miracol, Sorin Crainic, care lucra la barul Continental, a fost scos de sub moloz la 12 zile de la cutremur, în viaţă. Medicul Ana Măria Soroceanu, spunea: "E într-o stare neaşteptat de bună, după atîtea zile de cumplită claustrare, fără hrană şi fără apă. Caz unic în analele medicinei."

Au trecut 40 de ani de când un miracol precum cel al lui Sorin Crainic a fost practic finaul unui coşmar. România s-a cutremurat nu doar la propriu, ci şi sufleteşte, o durere fără margini făcând ca şi astăzi cei care au trăit-o să şi-o aducă aminte în fiecare clipă.

Cutremurul din 4 martie 1977 a avut intensitatea de 7,2 grade pe scara Richter, a făcut 1571 de victime, şi 11.300 de răniţi, din care în Bucureşti au fost 1391 victime, 7596 de răniţi. În Bucureşti, au căzut 32 de blocuri şi clădiri mari, în timp ce alte peste 130 au fost grav avariate. Mormane impresionante de moloz au luat locul unor construcţii, iar ruinele se întindeau pe străzi întregi din Capitală.

Printre cei care au murit pe 4 martie 1977 au fost Toma Caragiu, unul dintre cei mai mari actori ai scenei româneşti, care în acea seară fatidică ieşise pe scara blocului ca să îşi conducă un bun prieten, pe regizorul de televiziune Alexandru Bocăneţ. Ambii au fost prinşi şi ucişi sub dărâmături, la fel ca şi cântăreaţa de muzică uşoară Doina Badea, supranumită Edith Piaf a României.

Personalităţi române care au murit la cutremurul din 1977: Toma Caragiu, actor de teatru și film (n. 1925), Alexandru Ivasiuc, prozator(n. 1933), A. E. Baconski poet, prozator, eseist (n. 1925), Savin Bratu, critic, istoric și teoretician literar (n. 1925), Daniela Caurea, poetă (n. 1951), Mihail Petroveanu, critic și istoric literar (n. 1923), Veronica Porumbacu, poetă și prozatoare (n. 1921), Mihai Gafița, critic și istoric literar (n. 1923), Alexandru Bocăneț, regizor român de televiziune (n. 1944), Doina Badea, interpretă de muzică ușoară (n. 1940), Eliza Petrăchescu, actriță româncă de teatru și film (n. 1911) Tudor Dumitrescu, pianist și compozitor român (n. 1957) Ioan Siadbei, lingvist și istoric literar (n. 1903) Constantin Baciu, prozator și publicist (n. 1911) Florin Ciorăscu, fizician (n. 1914), Paul C. Petrescu, fizician (n. 1915), Filofteia Lăcătușu, solistă de muzică populară (n. 1947).

Surse: agerpres, news.ro, wikipedia, volumul de reportaje "Secunde tragice, zile eroice", youtube

Observator Evenimente 40 DE ANI DE LA MARELE CUTREMUR: 4 martie 1977, ziua unei catastrofe care continuă să ne inspire teamă