Eminescu vs. Caragiale sau drumul de la prietenie la ură!

Cele două figuri uriașe ale literaturii române s-au întâlnit pentru prima dată în anului 1868, când „Luceafărul poeziei naționale” era cooptat în trupa de teatru a lui Costache Caragiale, unchiul lui nenea Iancu

• Războiul hibrid al Kremlinului. Propaganda rusă a inundat Tiktok cu mesaje prin care îndeamnă românii la un război direct împotriva Europei

Cele două figuri uriașe ale literaturii române s-au întâlnit pentru prima dată în anul 1868, când „Luceafărul poeziei naționale” era cooptat în trupa de teatru a lui Costache Caragiale, unchiul lui nenea Iancu. 

Nimic nu este întâmplător pe lume, spune o veche zicală românească, iar faptul că cei doi titani ai literaturii s-au văzut pentru prima oară într-un moment în care niciunul dintre ei nu însemna prea mult în elitista lume intelectuală de pe plaiurile mioritice, confirmă vorbele înțeleptului necunoscut.

Jupânul trupei de artiști care colinda orașele regatului l-a „mirosit” pe Mihail Eminovici încă de la primele replici schimbate. Avea o memorie de elefant și o scriitură impecabilă, așa că l-a angajat repede pe post de sufleor și copist la Teatrul Național.

Aici, Mihai îl întâlnește pe Ioan. Sau Iancu, așa cum îi spuneau cunoscuții. Între cei doi se leagă o prietenie aproape instantanee. Caragiale avea să descrie acest moment ca fiind unul dintre cele mai frumoase trăite vreodată. „Era nefiresc de frumos... Prea frumos să fie adevărat”. De partea cealaltă, Eminescu îl caracteriza pe noul său prieten ca fiind un „adevărat dandy. Îmbrăcat bine,elegant și cu multe cunoștințe despre literatură, dar și un mare iubitor de teatru”.

Timp de un an cei doi au fost de nedespărțit. Purtau discuții interminabile despre cărți, despre teatru, despre artă, în general. 

Numai că drumurile celor doi se despart brusc, după ce Mihai pleacă la Viena. Caragiale rămâne acasă, însă cei doi aveau să devină colegi la redacția ziarului „Timpul”, acolo unde poetul nepereche îl recomandă pe Ion Luca lui Titu Maiorescu, șeful publicației care căuta, cu disperare, redactori. „Altul mai bun decât el nu există”, i-a spus Eminescu mentorului său de la acea vreme, iar Titu Maiorescu se conformează și-l angajează pe Iancu.

Aici apar primele scântei între cei doi. Firea idealistă și principială a lui Eminescu se lovește de caracterul versatil al lui Caragiale. Este arhicunoscut conflictul care se iscă între cei doi după ce Iancu îi sustrage câteva acte compromițătoare prietenului său despre Costake Roseti. Bârfitorii vremurilor spun că Iancu i-a oferit pe tavă actele lui Roseti, gest care l-ar fi propulsat în funcția de inspector școlar, funcție bine plătită la acea vreme. 

Rănit puternic de cel pe care-l considera prieten, Mihai se îndepărtează de acesta, însă episodul actelor furate nu avea să fie singurul care îi transformă pe cei doi în dușmani. Mare cuceritor al vremurilor, Caragiale nu se poate abține și începe să-i facă o asiduuă curte Veronicăi Micle, marea iubire a Eminului. Nu există dovezi, dar oameni cu greutate din protipendadă spun că Veronica ar fi cedat farmecelor lui Iancu, iar realția amoroasă ar fi fost descoperită de Mihai. 

Turbat de furie, Eminescu îl amenință cu moartea pe fostul său amic la una dintre ședințele Junimii, poetul fiind oprit cu greu să nu apese pe trăgaciul revolverului pe care-l flutura amenințător către chipul lui Caragiale.

A fost ultimul mare conflict dintre cei doi. Veronica l-a ales pe Mihai, în vreme ce Iancu și-a continuat sarabanda de cuceriri și ironii fără să mai încerce vreodată să-i atingă onoarea marelui poet.