O poveste şocantă! Şi-au mâncat prietenii pentru a supravieţui. Mărturii uimitoare

În octombrie 1972, un accident teribil avea loc în Anzi, între Chile şi Argentina! 45 oameni s-au prăbuşit, fiind găsiţi de autorităţi după mai bine de două luni

• Filmul tragediei din Vâlcea, unde o şoferiţă de 23 de ani a plonjat cu maşina în râul Olt. DETALII la Observator 17:00
• Cum putem reduce dobânda unui credit. La ce să fim atenţi atunci când ne împrumutăm

În octombrie 1972, un accident teribil avea loc în Anzi, între Chile şi Argentina! 45 oameni s-au prăbuşit, fiind găsiţi de autorităţi după mai bine de două luni

Pe 13 octombrie 1972, la ora 15:35, un avion Fairchild FH-227 cu turbopropulsor, al forţelor armate din Uruguay, s-a prăbuşit în Anzi, la graniţa dintre Chile şi Argentina.

La bord se aflau 45 de persoane, dintre care cinci erau membri ai echipajului. Restul de 40 erau componenţi ai echipei de rugby Christian Rugby Football Club şi câţiva membri ai familiilor jucătorilor. În catastrofa din Anzi şi-au pierdut viaţa 29 de pasageri, doar 16 reuşind să se salveze.

Roberto Canessa avea la acea vreme 19 ani şi era student la Medicină. Astăzi, medicul mărturiseşte că nu va uita niciodată momentul în care a trecut la canibalism, mâncând din ceilalţi pasageri pentru a supravieţui. "A fost dezgustător. În ochii unei societăţi civilizate, acest fapt era o decizie revoltătoare. Mi-am călcat în picioare demnitatea atunci când am hotărât să mănânc bucăţi din prietenii mei pentru a supraviețui. Am avut senzaţia că profit de prietenii mei care au murit".

Prăbuşirea de la 4.000 de metri!

"A fost fatal pentru că avionul s-a izbit de munţi şi s-a prăbuşit la o peste 4.000 de metri. Între noapte şi zi era o diferenţă foarte mare de temperatură. Cinci au murit la primul impact, iar 12 oameni au murit pe parcursul celor cinci kilometri în care aeronava s-a dus la vale. Am încercat să căutăm să cerem ajutor, am urcat pe o creastă, însă acolo era şi mai frig. Soarele apunea după doar câteva ore din cauza unei creşte din faţa noastră, aşa că, la noi, era noapte în timp ce de partea cealaltă era zi", povesteşte preşedintele Federaţiei Uruguayene de Rugby, Gustavo Zerbino.

Lupta pentru supravieţuire devine acerbă!

"La început am crezut că vom fi salvaţi. Am auzit un avion şi am crezut că va fi sfârşitul iadului, dar cei din avion nu ne-au observat. Ne aflam la mii de metri altitudine, fără haine, fără mâncare, fără nimic. Nici nu vă imaginaţi cât de frig poate să fie uneori. După trecerea avionului a început început lupta pentru supravieţuire", mai spune Zerbino.

Supravieţuitorii au început să caute coada avionului, în care se aflau proviziile, însă acestea erau mult prea puţine pentru ceea ce avea să urmeze.

Rămaşi fără provizii, supravieţuitorii "tragediei din Anzi" au trecut de la alune, biscuţi şi scoarţă de copac la rămăşiţele prietenilor decedaţi în accident.

Canibalismul, un act dezgustător necesar!

Despre faptul că a recurs la canibalism, Roberto spune că nu a avut de ales. "Ne aflam într-un loc unde nu era decât zăpadă, un loc unde oamenii nu aveau ce să caute".

Și preşedintele Federaţiei Uruguayene de Rugby a povestit, cum cei 16 supravieţuitori au fost forţaţi de împrejurări să aleagă: ori se hrănesc, până la sosirea salvatorilor, cu carnea pasagerilor decedaţi, ori să moară de foame.

"După alte câteva zile, când toate proviziile se epuizaseră am avut o discuţie şocantă pentru zilele noastre: Aveam de ales între a mânca din prietenii noştri sau a muri lângă ei. Am ales să trăim şi singura soluţie era să mâncăm din trupurile celor care muriseră. Nu aveam altă soluţie. Credeţi-mă că dacă astăzi aş fi pus în postura de a lua o astfel de decizie aş proceda la fel, ba chiar mai devreme de cât am făcut-o acum 35 de ani", spune Zerbina.

Salvarea avea să vină de Crăciun, după 72 de zile de chin!

Oficialul uruguayan îşi aduce aminte şi de finalul al tragediei. "De la locul accidentului am coborât foarte mult pe munte şi, într-o zi, de Crăciun, un fermier ne-a descoperit. Eram sleiţi de puteri. Părea un coşmar care, în sfârşit, se terminase, după 72 de zile când nici nu mai credeam că vom trăi să ne vedem familiile. Nu vă pot descrie ce a însemnat să vedem elicopterele care ne-au salvat. Am început să plângem şi ne strângeam unul pe altul în braţe."

După săptămâni întregi de spitalizare, au supravieţuit, însă tragedia i-a marcat pe viaţă, mulţi dintre ei visând chiar şi acum, după 42 de ani, momentele cumplite prin care au trecut...