Generaţia Pierdută, episodul 9: Călătoria vieţii pentru Erika
Are 18 ani şi a văzut deja jumătate din planetă. Călătoria vieţii ei este, culmea, spre România. Erika Licursi este încă unul dintre copiii Generaţiei pierdute
De Redactia Observator la 30.06.2014, 20:01
Are 18 ani şi a văzut deja jumătate din planetă. Călătoria vieţii ei este, culmea, spre România. Erika Licursi este încă unul dintre copiii Generaţiei pierdute
Montreal, Quebec. Un tablou de familie aproape perfect
Aparent, Erika, Veronique şi Maria au o viaţă uşor de invidiat. "Am fost în Italia, în Mexic, într-o croaziera, Punta Cana, Cuba, acum voi pleca la Paris, în Scoţia şi la Londra. Plec pe 27 februarie. Şi am fost în Statele Unite de nenumărate ori", povesteste Erika Tecuianu.
Călătoria vieţii ei este, însă, spre România. Spre locul în care s-a născut!
"Numele meu aici, în Canada, este Erika Licursi, iar numele în România, Luminiţa Tecucianu. Cred că Luminiţa înseamnă lumină, este foarte puternică, chiar îmi place numele, aşa că mi se potriveşte. Am fost adoptată în octombrie, 1998, şi am fost născută în 24 mai 1996".
La Tecuci a venit pe lume, iar "acasă" devenea pentru Luminiţa un orfelinat din Galaţi. Doi ani a aşteptat acolo o familie care să o iubească. Şi n-a fost în zadar. La mii de kilometri distanţă, fata făcea cunoştinţă cu tatăl ei care avea să o ducă peste ocean, tocmai în Canada.
Traumele din orfelinat nu o lăsau încă să fie un copil complet normal...
"Aş vrea să ştiu mai multe despre părinţii mei, este o mare parte din mine care lipseşte. Am întrebări despre cum am fost părăsită". E o întrebare care îi macină sufletul de 12 ani. "Aveam în jur de 5-6 ani când am înţeles , pentru că nu arătam ca părinţii mei, nu mă purtam ca părinţii mei. Mulţi copii îmi spuneau "ţiganca". Când eram copil, plângeam mult când mi se spunea asa. Ştiam că "ţigan" este o persoana care nu poate sta doar într-un singur loc. Începeam să plâng pentru că eu credeam că, de-a lungul vieţii, voi fi nevoită să mă tot mut de la o familie la alta".
Dar n-a fost aşa. În 1998, pentru Maria şi Antonio, Erika devenea "luminiţa" care avea să le însenineze viaţa. Adoptaseră deja un copil din Rusia şi îşi doreau ca Veronique să aibă o soră.
"Am aşteptat doi ani ca să o putem adopta pe Erika. A costat în jur de 30.000. Suma a reprezentat onorariul avocatului, cheltuielile medicale, a fost şi o donaţie la orfelinat pe care trebuia să o facem, avion, hotel, am stat acolo, am fost de două ori în România", îşi aminteşte Maria, mama Erikai.
După lupta cu birocraţia din România, a urmat o altă luptă, cea pentru sănătatea micuţei Luminiţa...
"Era atât de drăguţă! Era adorabilă. Erika a avut mult probleme medicale, avea multe probleme mici, ochii îi erau saşii, avea nevoie de puţin ajutor. Am fost fericită să o adopt, pentru că puteam să o ajutăm aici", mai spune Maria.
La doar 10 luni, Luminiţa se lupta deja cu o pneumonie şi deşi ducea o bătălie pentru supravieţuire, trupuşorul nu o ajuta prea mult. Cu puţin timp înainte de adopţie, actele medicale arătau că la vârsta de doi ani, cântărea cât un copil de 12 luni. O hipotrofie staturo-ponderală nu o lăsa să se dezvolte normal. Vestea bună din certificatele medicale era că strabismul congenital bilateral era operabil. Iar testul HIV a ieşit şi el negativ.
Ca pentru orice orfan din România, adaptarea la o societate normală nu a fost uşoară
"Era o răsfăţată. Mereu punea ceva la cale. Obişnuia să stea în pat, o puneam la somn şi îşi scotea scutecul şi făcea în pat. Se murdărea mereu, vărsa lucruri, era puţin neîndemânatică, dar atât de adorabilă".
Erika s-a luptat să învingă demonii copilăriei şi bolile şi a câştigat o nouă viaţă în care nu e loc pentru ură. "A fost a doua şansă. Ştiu că România nu este chiar minunată din punct de vedere economic, este multă sărăcie, justiţia nu este tocmai bună, aşa că venind aici, în Canada, mi s-a dat a doua şansă. Orice ar fi, aş fi mândră de ei, pentru că m-au dat spre adopţie, s-au gândit la mine, au zis: "Nu putem avea grijă de acest copil, îl dăm spre adopţie", le-aş mulţumi pentru asta. Dumnezeu ştie ce aş fi devenit în România, dacă m-ar fi păstrat".
O altă ţară a câştigat-o, însă...
... Erika se pregăteşte pentru intrarea în armata canadiană, la absolvirea liceului. Dar nu va fi niciodată pe deplin fericită dacă nu îşi va găsi jumătatea ruptă din sufletul ei, familia din România. "Ar fi emoţionant să-mi întâlnesc părinţii biologici, confuzie, multă dragoste. Dacă îi voi întâlni vreodată, nu aş şti cum să reacţionez, m-am gândit la asta, dar nu am ajuns încă la o concluzie. Sunt pregătită pentru orice".
Întrebările curg în mintea Erikăi zi de zi, an de an. Nu se va opri să caute răspunsurile. Pentru că ştie şi crede cu tărie că undeva în această lume, cea care i-a dat viaţă trăieşte.
