O jurnalistă din România a avut curajul să povestească cum ERA BĂTUTĂ de părinți: Ne alinia şi la semnalul „JOS OCHELARII!” se dezlănţuia infernul

O jurnalistă din România a povestit drama pe care a trăit-o în copilărie: a fost bătută de ambii părinți

• Ce vor românii de la România? Povestea emoţionantă a unei naşteri la Maternitatea Giuleşti: "N-avem nici incubatoare". DETALII la Observator 17:00, la Antena 1
• Filmul asasinării lui Ioan Crişan. Cum ar fi plănuit fiica milionarului să-şi ucidă tatăl, ajutată de trei apropiaţi

O jurnalistă din România a povestit drama pe care a trăit-o în copilărie: a fost bătută de ambii părinți. Gabriela Lungu este jurnalist de 18 ani. Este ziaristă și o perioadă a fost profesoară de engleză la Liceul Ion Creangă din Bucureşti.

„Amintirile ei din copilărie”, în contextul cazului româno-norvegian Bodnariu, au fost scrise pe pagina ei de Facebook. Românii au fost impresionați de povestea Gabrielei și au încurajat-o să meargă mai departe.

„Pentru că mulţi dintre prietenii mei de pe facebook pe care îi preţuiesc mult şi-au pus sufletul pe tavă vorbind despre bătăile primite în copilărie mă simt nevoită să spun şi povestea mea.

În casa familei Lupu din cartierul Ţiglina 2 din Galaţi lipsea adesea apa caldă sau lumina, dar niciodată bătaia. Fratele meu care e cu 7 ani mai mare acceptase asta ca pe un dat. Cum amândoi eram ochelarişti, tata ne alinia şi la semnalul „Jos ochelarii!” se dezlănţuia infernul. Ochelarii erau scumpi, noi, copiii, însă, eram gratuiţi. Nu ştiu exact ce lucruri atât de cumplite puteam face noi, dar cafteala era fără limite.

Mama era una dintre cele mai bune învăţătoare din oraş, dar acasă orice tact pedagogic era anulat. Venea pe la ora 1 acasă, după ore, începea să citească din colecţia romanelor de dragoste de la editura Univers şi orice şoaptă o deranja. O deranja atât de tare încât atunci când tata venea rupt după 12, 14, 20 de ore de muncă la combinatul siderurgic îi cerea imperios să ne caftească pentru că nu se mai înţelege cu noi. Iar el de-abia aştepta.

Dacă prezenţa noastră era prea evidentă în casă nici nu-l mai aştepta pe tata. Ne altoia ea în persoană. Mama ne bătea cu făcăleţul, iar tata folosea cureaua. Drept urmare, când am început să-mi iau viaţa în mâini, şcolăriţă fiind, pe lângă caietele de dictando şi cele cu pătrăţele pentru aritmetică în fiecare zi căram în ghiozdan o curea de-a tatei şi un făcăleţ de-al mamei, armele „crimei”. După ore urcam într-un autobuz, coboram într-o staţie oarecare şi le aruncam la primul coş de gunoi cât mai departe de casă. Multă vreme taică-meu şi-a legat nădragii cu sfoară, iar mama nu a mai avut cu ce învârti aluatul.

Tot din acea perioadă datează şi recunoştinţa mea faţă de teatru. Fratele meu îşi încasa bătaia stoic, dar eu m-am opus. Am făcut o mică regie şi i-am spus: „Când tata zice „ochelarii jos!” ştim bine ce urmează. După ce îţi dă o palmă (tata ne caftea mereu, ritualic, în ordinea naşterii, frate-meu era bulit primul) te faci că leşini. Şi după aia am eu un plan.”

Zis şi făcut. Tata a dat, frate-meu a „leşinat”, iar eu m-am urcat cu un salt în cârca tatei şi am început să-i dau şi eu cu pumnişorii mei mici: „Criminalule! Omori copilul!”

Frate-meu a plecat la facultate şi dus a fost. Am rămas eu să încasez bătăile. Ultima a fost chiar în ziua în care am terminat facultatea. Eu eram fericită că luasem licenţa şi nu voiam decât să merg cu prietenele mele la plajă. Mama m-a închis în casă, iar tata mi-a ţinut un discurs: „Chiar dacă acum ai o diplomă nu uita că tot un rahat eşti!”, mi-a zis omul care mi-a dat viaţă. „Şi dacă nu respecţi regulile familiei Lupu n-ai decât să pleci.”

Asta am şi făcut. Am plecat. Cu o rochiţă de vară şi cu şlapi în picioare. La început nu m-am dus prea departe, ci doar peste stradă, la prietena mea Rodica. După aceea am plecat la Bucureşti, unde am fost întâi profesoară şi apoi jurnalistă. Câţiva ani nu am dat pe acasă. Apoi, tata s-a îmbolnăvit de cancer şi mama a făcut accident vascular. Cumva, supărarea mea nu mai conta.

Am fost lângă ei, şi eu şi fratele meu, până la sfârşit, chiar dacă multe lucruri au rămas nespuse între noi. Acum, după ce ei nu mai sunt, ar trebui să mă liniştesc. Dar nu e deloc aşa. Pentru că din cauza faptului că orice aş face tot „un rahat” sunt m-a făcut să îmi doresc cu disperare că fiu iubită până acolo încât am acceptat nedrept de multă vreme în viaţa mea un bărbat abuziv. Pentru că, nu-i aşa, mă învăţasem deja cu bătaia. Şi când cineva vrea să mă mângâie pe cap, eu mă retrag speriată de frică să nu primesc o lovitură.

De curând prietena mea Rodica, cea care m-a adăpostit când am fugit de acasă, mi-a adus scrisoarea pe care tatăl meu mi-a scris-o chiar atunci, la plecare, scrisoare rătăcită printre notiţele noastre de la cursuri. Iată ce-mi scria tatăl meu: „Cu fiecare zi ce trece decazi şi o să ajungi un nimic, iar de nimic nimeni nu are nevoie.”

Le fac pomenile, le aprind lumânări, mă rog pentru ei. Dar i-am iertat? Nu ştiu.”