PILDA lui ARSENIE BOCA care îți va schimba VIAȚA. Milioane de români au fost IMPRESIONAȚI

O pildă, rostită de Părintele Arsenie Boca, îi ajută pe oameni să gestioneze momente de tristețe, atunci când sunt acaparați de tristețe sau de probleme

• George Simion şi Anamaria Gavrilă nu şi-au depus candidatura. Cursă pentru a strânge 200.000 de semnături

O pildă, rostită de Părintele Arsenie Boca, îi ajută pe oameni să gestioneze momente de tristețe, atunci când sunt acaparați de tristețe sau de probleme.

Pilda ceşcuţei de ceai a fost spusă de duhovnicul de părintele Arsenie Boca şi le arată oamenilor ce pot face „dacă viaţă li se pare grea şi sunt loviţi, bătuţi şi împinşi aproape fără milă, când lumea pare că se învârteşte necontrolat şi când simt că se află într-o suferinţă îngrozitoare”.

Părintele Arsenie Boca (1910-1989) este considerat unul dintre marii duhovnici ai românilor. A lăsat posterităţii o moştenire spirituală impresionantă. Una dintre cele mai frumoase vorbe de duh lăsate de fostul preot prigonit de regimul comunist este povestea ceşcuţei de ceai, o pildă menită să le aducă alinare suferinzilor.

Iată povestirea spusă de părintele Arsenie Boca:

„O familie a plecat într-o excursie în Anglia pentru a cumpără ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversări de la căsătorie. Şi soţiei şi soţului le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, obiecte ceramice, în special ceştile de ceai. Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat: „Putem să vedem ceşcuţă aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos!”.

În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţă de ceai a început să vorbească: ? Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai.

Cândva, am fost doar un bulgare de argilă roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: „Nu face asta!”,„Nu-mi place!”, „Lasă-mă în pace!”, dar El a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe: „Încă nu!”. Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtita, învârtita, învârtita. „Opreşte! Ameţesc! O să-mi fie rău!”, am strigat.

Dar Stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit: „Încă nu”. M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit şi m-a modelat, până a obţinut formă care i-a convenit, iar apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atâta căldură! Am strigat, am bătut şi am izbit uşa… „Ajutor! Scoate-mă de-aici!”

Puteam să-L văd printr-o deschizătura şi puteam citi pe buzele Sale, în timp ce clatină din cap dintr-o parte în altă: „Încă nu”.

Când mă gândeam că nu voi mai rezistă încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft… am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! „Ei, aşa este mult mai bine”, m-am gândit.

Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. „O, te rog, încetează, încetează!”, am strigat. El doar a dat din cap şi a spus: „Încă nu!” Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost că prima dată.

Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufocă. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. Am plâns… eram convinsă că nu voi scapă! Eram gata să renunţ. Chiar atunci, uşa s-a deschis şi El m-a scos afară şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat şi am aşteptat, întrebându-mă: „Oare ce are de gând să-mi mai facă?”.

O ora mai târziu, mi-a dat o oglindă şi a spus: „Acum uită-te la ţine!”. Şi m-am uitat. „Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu… Este frumoasă. Sunt frumoasă!” El mi-a vorbit blând: „Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtita, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmitat.

Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald şi neplăcut în cuptor, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă.

Dacă nu te-aş fi băgat pentru a două oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult, fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu ţine”.

Morala povestirii

Dumnezeu ştie ce face cu fiecare dintre noi. EL este Olarul, iar noi suntem argilă Lui.El ne va modela, ne va face şi ne va expune la presiunile necesare, pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească bună, plăcută şi sfânta Să voie. Dacă viaţă pare grea şi eşti lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când lumea îţi pare că se învârteşte necontrolat; când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţă pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşază-te şi gândeşte-te la cele citite aici şi apoi discuta puţin cu Olarul.