Improvizație pe vieți
Cred că fiecare om are o traumă pe parcursul vieții. Mai mică sau mai mare. Tata îi zice cruce. Fiecare om își duce crucea în spate și fiecare crede că a lui e mai grea.
De Maria Rohnean la 19.11.2020, 12:20
A mea e chiar ușoară. Copiii mei, născuți la aproape 7 luni, sunt sănătoși. Obraznici, neascultători, deștepți și sănătoși. S-au născut la 8 ani de când 6 mame și-au pierdut copiii abia născuți la Maternitatea Giulești. In același loc.
Cum de am avut curaj? Nu e vorba de curaj. E vorba de încredere. In oameni in primul rând. In medici. In asistente. Nu în sistem, nu în aparatură. In oamenii care vor face tot ce le stă în putință să-mi țină copiii vii.
Nu vă puteți imagina cum mi-a stat inima în loc când un medic, fără să știe că-l aud, striga de după ușă: Nu se poate să nască acum, n-am două incubatoare!!!
Dar n-a fost cu putință să stabilească el când urma să nasc. Și s-a întâmplat la două ore după. Timp în care știam că toți oamenii ăia care nu, n-au tot ce le trebuie, aveau să facă pe dracu în patru și să facă rost de două incubatoare.
Asta înseamnă improvizație, domnilor! Și n-a știut nici managerul, nici ministerul, nici corpurile de control, nici opinia publică.
Dar oricât și-ar fi dorit, au reușit să facă rost doar de unul. A fost suficient, însă. Au încăput amândoi, chiar dacă și-au dat coate, pentru că fie-mea până-n ziua de azi, are nevoie de locul ei și spațiul ei. Și au crescut acolo liniștiti până n-au mai încăput, dar nici că mai aveau nevoie de căsuța aia de sticlă, după o lună jumate.
Deci nu, n-avem de toate. Și nu suntem toți vinovați că acceptăm improvizații. Acceptăm pentru că n-avem de ales. Acceptăm în schimbul vieții copiilor, parintilor, bunicilor, prietenilor noștri.
E săptămâna prematurității. Și mă gândesc în fiecare an că totuși crucea mea a fost ușoară. Iar părinților pentru care improvizația a fost moarte în loc de viață, cred că le rupe spatele în fiecare an în perioada asta.
