"Oscarurile bucătăriei" și succesul românesc! Iulia Pop despre gustul reușitei singurului român cu restaurant cu stea Michelin!

2 zboruri, 3 hoteluri și încă peste 1.300 de kilometri pentru o experiență a simțurilor. 4 zile, 3 materiale la Observator, din 2 ore de brut, pentru a reda tot ce am văzut. Sunt reporter, normal că îmi plac cifrele...

• Șapte militari, aflați în concediu pentru creșterea copilului, au luptat în Congo în armata lui Potra. Alți 466 de rezerviști au plecat ca mercenari

În Italia, am avut recent ocazia să cunosc un om care a uimit lumea cu genialitatea sa în arta gastronomică. Se recomandă chef bucătar. Noi l-am numit artist, că nu face de mâncare. La un moment dat, când filmam, îmi spuneam în gând: "Parcă-i chirurg...". Și nu eram departe de adevăr. În lumina aia concentrată, "opera" atent câte o farfurie.

E Richard Abou Zaki, juratul de la "Chefi la cuțite". De 22 de ani e în Peninsulă. A ajuns cu mama sa în Italia, direct de la Piatra Neamț, când avea 5 ani. E traseul clasic al românilor în căutarea unei vieți mai bune.

Acum are 27 de ani și lumea la picioare. În industria asta, e un semizeu. De 10 ani, muncește câte 14 – 16 ore în fiecare zi, iar rezultatele se văd. În 8 luni de când și-a deschis primul restaurant, a obținut pentru el o stea Michelin și e cel mai tânăr chef din Italia cu o astfel de distincție a excelenței. Mi-a spus: "Iulia, am lucrat doar în restaurante cu 3 stele Michelin. Eu doar pun în practică ce am învățat."

A învățat că trebuie să muncești, să crești, să urci. Să le oferi oamenilor experiențe. Asta mi-a oferit și mie. Imaginaţi-vă un risotto, cu gust puternic de ulei de măsline, fără să aibă mai mult de o picătură (fix atât) de ulei de măsline. N-am o explicație... Când vorbește despre mâncare, îl ia valul, iar un neinițiat ca mine într-ale gastronomiei, nu ține pasul cu debitul lui verbal. Într-o română impecabilă... 

Acum, imaginați-vă o înghețată de stridie... știu, deja ați ridicat o sprânceană, iar unii ați și zis în gând un "Cee?!". Da, înghețată cu apă de mare, cu aceeași salinitate, fructul pasiunii, stridie congelată la exact -24 de grade Celsius, spumă de cocos. Toate așezate cu meticulozitate într-o cochilie, pe pat de sare. Sunt reporter, normal că am gustat... Cum să explic?! Știți atmosfera aia faină de pe plajă, cu briză, soare aproape de apus, valuri liniștite. Na, ăsta e gustul! Și a fost o provocare reală să arăt asta la televizor.

Nu ai cum să mergi în Italia, fără să mănânci pizza. Până și banala pizza e supranaturală... departe de tot ce am gustat până acum. M-a scanat și a stabilit ce mi se potrivește. Nu întrebați cu ce a fost, că n-aș ști să spun. Nici măcar reporterul din mine nu a mai pus întrebări când vine vorba de pizza. Am slăbiciunile mele...

Italia îl răsfață și l-a recompensat cu titlul de "cel mai bun chef al anului", la Oscarurile din industrie. Am văzut, se emoționează când primește un premiu, dar nu le ține pe panoplie. E surprinzător de simplu și modest, dar știe că vrea mai mult. De fapt, a doua zi după ce a luat steaua Michelin, a început să muncească pentru a doua.

România abia acum îl descoperă, deși, doar în ultimele luni, peste 250 de conaționali au făcut mii de kilometri că să aibă parte de o experiență a gustului.

Și totuși...

Omul ăsta are un defect, iar unii români l-au" taxat" deja. Îl cheamă Abou Zaki. Și Richard! Nu Gheorghe, Dragoș, Vlad sau alte nume puternic românești. Atunci era român de-al nostru! Avem pasiunea asta de a judeca și de a ne da cu părerea despre orice.

Dar eu mai știu ceva ce încă nu a spus. Pentru că modestia e o trăsătură a oamenilor puternici. Pe malul Mării Adriatice, la 1.500 de kilometri de România, există un restaurant în care regăseşti un bucătar care a obţinut pentru el steaua Michelin. Şi tot acolo găsiţi și simboluri de acasă, atent integrate în design: Coloana Infinitului sau Masă Tăcerii. E legătura lui Abou Zaki cu țara natală. 

Cu România!