"Oscarurile bucătăriei" și succesul românesc! Iulia Pop despre gustul reușitei singurului român cu restaurant cu stea Michelin!

2 zboruri, 3 hoteluri și încă peste 1.300 de kilometri pentru o experiență a simțurilor. 4 zile, 3 materiale la Observator, din 2 ore de brut, pentru a reda tot ce am văzut. Sunt reporter, normal că îmi plac cifrele...

• Formula 1, Marele Premiu de la Imola. Max Verstappen va pleca din pole position. Cursa, LIVE duminică de la ora 16:00, pe Antena 1 și în AntenaPLAY

În Italia, am avut recent ocazia să cunosc un om care a uimit lumea cu genialitatea sa în arta gastronomică. Se recomandă chef bucătar. Noi l-am numit artist, că nu face de mâncare. La un moment dat, când filmam, îmi spuneam în gând: "Parcă-i chirurg...". Și nu eram departe de adevăr. În lumina aia concentrată, "opera" atent câte o farfurie.

E Richard Abou Zaki, juratul de la "Chefi la cuțite". De 22 de ani e în Peninsulă. A ajuns cu mama sa în Italia, direct de la Piatra Neamț, când avea 5 ani. E traseul clasic al românilor în căutarea unei vieți mai bune.

Acum are 27 de ani și lumea la picioare. În industria asta, e un semizeu. De 10 ani, muncește câte 14 – 16 ore în fiecare zi, iar rezultatele se văd. În 8 luni de când și-a deschis primul restaurant, a obținut pentru el o stea Michelin și e cel mai tânăr chef din Italia cu o astfel de distincție a excelenței. Mi-a spus: "Iulia, am lucrat doar în restaurante cu 3 stele Michelin. Eu doar pun în practică ce am învățat."

A învățat că trebuie să muncești, să crești, să urci. Să le oferi oamenilor experiențe. Asta mi-a oferit și mie. Imaginaţi-vă un risotto, cu gust puternic de ulei de măsline, fără să aibă mai mult de o picătură (fix atât) de ulei de măsline. N-am o explicație... Când vorbește despre mâncare, îl ia valul, iar un neinițiat ca mine într-ale gastronomiei, nu ține pasul cu debitul lui verbal. Într-o română impecabilă... 

Acum, imaginați-vă o înghețată de stridie... știu, deja ați ridicat o sprânceană, iar unii ați și zis în gând un "Cee?!". Da, înghețată cu apă de mare, cu aceeași salinitate, fructul pasiunii, stridie congelată la exact -24 de grade Celsius, spumă de cocos. Toate așezate cu meticulozitate într-o cochilie, pe pat de sare. Sunt reporter, normal că am gustat... Cum să explic?! Știți atmosfera aia faină de pe plajă, cu briză, soare aproape de apus, valuri liniștite. Na, ăsta e gustul! Și a fost o provocare reală să arăt asta la televizor.

Nu ai cum să mergi în Italia, fără să mănânci pizza. Până și banala pizza e supranaturală... departe de tot ce am gustat până acum. M-a scanat și a stabilit ce mi se potrivește. Nu întrebați cu ce a fost, că n-aș ști să spun. Nici măcar reporterul din mine nu a mai pus întrebări când vine vorba de pizza. Am slăbiciunile mele...

Italia îl răsfață și l-a recompensat cu titlul de "cel mai bun chef al anului", la Oscarurile din industrie. Am văzut, se emoționează când primește un premiu, dar nu le ține pe panoplie. E surprinzător de simplu și modest, dar știe că vrea mai mult. De fapt, a doua zi după ce a luat steaua Michelin, a început să muncească pentru a doua.

România abia acum îl descoperă, deși, doar în ultimele luni, peste 250 de conaționali au făcut mii de kilometri că să aibă parte de o experiență a gustului.

Și totuși...

Omul ăsta are un defect, iar unii români l-au" taxat" deja. Îl cheamă Abou Zaki. Și Richard! Nu Gheorghe, Dragoș, Vlad sau alte nume puternic românești. Atunci era român de-al nostru! Avem pasiunea asta de a judeca și de a ne da cu părerea despre orice.

Dar eu mai știu ceva ce încă nu a spus. Pentru că modestia e o trăsătură a oamenilor puternici. Pe malul Mării Adriatice, la 1.500 de kilometri de România, există un restaurant în care regăseşti un bucătar care a obţinut pentru el steaua Michelin. Şi tot acolo găsiţi și simboluri de acasă, atent integrate în design: Coloana Infinitului sau Masă Tăcerii. E legătura lui Abou Zaki cu țara natală. 

Cu România!