Diaspora, cu România în suflet, dar cu frica în sân

În cele peste 3 ore de zbor, încercam să număr de câte ori am făcut drumul București-Barcelona. Am pierdut șirul. Acolo a rămas jumătate din inima mea. Și așa va fi mereu, chiar dacă m-am întors acasă să fac ce știu mai bine.

• Filmul complet al accidentului de la Galaţi: motociclist, ucis de fosta iubită. DETALII la Observator 19:00, la Antena 1
• "Frontul se prăbuşeşte în sudul Doneţkului. Ucraina pierde războiul sub ochii noştri". Analiza dură a unui expert german după ce ruşii avansează cu 5 km pe zi

Înainte să fiu una dintre ei, nu înțelegeam când vorbeam cu “diaspora” de ce oamenii spun că sunt între două lumi. Eh, de asta sunt. Am găsit eu răspunsul, pe pielea mea. Fizic ești într-un loc, cu sufletul în alt loc. Să împachetezi tot și să pleci nu e ușor. Acolo îți dai seama că ești departe de ce credeai că e lumea ta. 

Când mi-am făcut actele, am stat la cozi cu imigranții din America Latină. M-au întors pentru că nu aveam asigurare cu acoperire totală… Habar nu aveam că îmi trebuie la asigurarea de sănătate privată să bifez și costurile de repatriere. Că dacă mori, doar nu plătesc ei pentru tine, mortul plătește să fie adus acasă. Iar eu am fost întoarsă de la NIE, un fel de buletin al imigrantului, tocmai că nu bifasem și această opțiune la asigurare. Fără NIE nu ai cont, fără cont nu ai NIE, îți trebuie empadronamiento, dar dacă nu ai contract de închiriere nici ăla nu se poate. Atunci mi-am dat seama ce fac și cine sunt - unul dintre milioane de români plecați. Încă am adresa acolo, într-un oraș în care mă duc doar în vizită. 

Auzisem și filmasem multe povești. Triste. Ultimele înainte de plecare prin Sicilia, în fermele unde femeile erau violate și plătite cu 3 lei. Pardon, euro. Când am auzit prima oară de exodul românilor în Spania eram în școală generală. Sunt generația 89, aveam trei luni la revoluție. La mine la școală, la Alexandria, prin clasa a 7-a să fi fost, poate chiar și mai devreme, părinții colegilor mei plecau din țară. Eu vedeam doar ce trimiteau, haine mai frumoase, ghiozdane și creioane colorate. Într-o zi m-am dus acasă, supărată fiind, și i-am zis tatălui meu: tu de ce nu pleci în Spania? Vreau să pleci și tu!

Tata este un om calm din fire, mi-a mai zis ceva ce am înțeles mai târziu: “noi avem și pentru creioanele voastre.” În ani am înțeles că oamenii aia nu plecaseră de bine ce le era. Plecaseră pentru că la singură uzina din Alexandria se făcuseră disponibilizări, mai era o croitorie unde femeile lucrau, centrul de difuzare a presei mai avea câteva locuri de muncă și în rest…pe ici, pe dincolo, mai găseai ceva, dar nu suficient.

Căutau binele, căutau viitorul. Viitorul copiilor lor.  Eu și fratele meu am fost norocoși. Am avut. Și pentru asta au îndurat. 

Și e istoria românilor care s-a scris peste hotare. Cu lacrimi. Sunt convinsă de asta. 

Ei sunt cei care au golit o Românie și și-au format altă într-un alt colț de lume. Și au făcut-o de nevoie. Nu au avut altă soluție, acasă nu au avut nicio șansă. Că nu mai cred în politicieni, că se tem că vor muri că nu e medic de garda sau că spitalul ia foc. 

E diaspora noastră. Și anul asta va conta din nou pentru cei de care au fugit - politicienii. Toți se vor bate în declarații de dragoste pentru românii plecați de acasă - voturile lor pot face diferența. Pentru că ei se vor întoarce acasă și împreună vom face “România noastră” mai bună și mai frumoasă.