Drumul meu prin România noastră. Bogdan Alecsandru, despre transformarea Iaşului plin de amintiri şi a României cu totul în ultimii 20 de ani

• CALCUL: Cu cât se scumpește energia electrică în 2025. Plafonarea expiră în trei luni

2004

Am strâns hainele tacticos, încălțările, lucrurile de care aș avea nevoie, am dosit niște bani pe care îi strânsesem, pentru că lucrasem încă din timpul liceului, mi-am pus gândurile în ordine, am împrumutat o mică remorcă pe care am agățat-o la Dacia bleu, plină de tot ce e nevoie într-o cameră de 15mp, mi-am luat „La revedere” de la micul oraș în care stătusem aproape arestat 19 ani și am plecat spre aerul violent al libertății. Mi-am luat tot ce-i de trebuință, de la perdele la frigider. Un „Fram” alb obosit de timp a tronat pe cei 90 de kilometri falnic în spatele mașinii, urmând să fie companion câțiva ani buni gândirii libere din Iașul universitar, cum am stabilit încă de la plecare, că nimeni, vreodată, nu îmi va dicta cum să gândesc, în afara oamenilor cu cap de la universitate, de care oricum îți era rușine și ezitai și să respiri din cauza diferenței de lucruri adunate într-o minte de om.

Studenția nu e treabă ușoară.

Era sâmbătă. Nu am avut pic de remușcare când am ales locul în care aveam să îmi petrec aproape 8 ani de zile. Puțin știam despre aerul boem al Iașului, dar puțin mai aveam de știut în clipa în care am plecat, pentru că am descoperit centimetru cu centimetru, la pas, tot ce sufla în târgul de pe cele 7 coline.

Studenția am început-o cu o bere, sau chiar două. În prima săptămână am ras tot bugetul stabilit, fără să urmez niciun sfat de gestiune financiară. Atunci, nimeni nu știa o iotă despre ce-i educația banilor. Cum să îi drămuiești în așa fel încât să nu intri în insolvență încă din primele zile, după ce ai venit cu geanta de acasă. Curând, la vreo 2 săptămâni, am inventat chiar un sistem de prognoză al finanțelor, pentru că nu era nicio șansă să mai rezist dacă nu aveam un sfanț în buzunar. În principiu, portofelul nu folosea la nimic, în primă fază, buzunarele erau oricum destule pentru câțiva zeci de lei pe care îi țineam, fără să îi mai adaug pe cei 8, de transport, pe ruta Iași-Roman, în care nu mă băgam pentru că altfel rămâneam sechestrat în dulcele târg pentru un weekend în care aș fi fost, mai degrabă, blocat în campus cu plimbări invidioase în loc să stau relaxat cu colegii de etaj la o bere pe vreuna dintre terasele de la acea vreme. Am stat destul și la terase, cât pentru două vieți.

Încă n-aveam de unde să știu că Băsescu urma să își șteargă lacrimile în episodul „Dragă Stolo”, la câteva ore după mutarea mea în libertate, cum nici că Rafo dădea faliment, că aveam să ne speriem de un cutremur serios, ori că România avea să fie invitată oficial să fie membră a Uniunii Europene. Acea primă săptămână, dominată de lucruri ce aveau să detoneze țara, a fost pentru mine o stare idilică pe care mi-o amintesc și astăzi atât de precis, că nici dacă aș fi visat azi-noapte nu aș fi știut la milimentru ce s-a întâmplat. Un lucru am auzit atunci, în treacăt, și-i aud vocea omului și azi: „corupția rămâne o problemă serioasă și larg răspândită!” Era, chiar, o declarație oficială, nu doar a unui amărât care trecea printr-o neputință a vieții. Am simțiț-o zi de zi, timp de

mai mulți ani, cât am încercat să urc peste ce îmi oferise până atunci statul și societatea. Dar am supraviețuit, mulțumesc Domnului. Iar aproape 8 ani, până la început de decembrie 2011 au trecut repede.

2024

Studenția lasă urme de tot felul. Cele mai multe dintre amintiri sunt imposibil de redat din cauza spațiului restrâns pe care îl are ochiul cititor. De aceea, m-am dus la Iași, recent, ca să retrăiesc măcar 1% din stările de atunci, de acum 20 de ani. Am văzut, cum fac frecvent – revăd orașul cel puțin o dată pe an, și am filmat, ca să pot să vă arăt.

Imposibil, însă, de retrăit. Doar de amintit și comparat.

Lucrurile s-au schimbat atât de mult, eu m-am schimbat atât de mult, încât e greu să te regăsești într-un loc ce s-a modificat fundamental material. Iașul nu mai e ce era, acum avuția se vede, nu doar se bârfește la colțuri. Bunăstarea nu trebuie justificată pentru că e evident că această creștere organică există, dar și că unii nu au reușit să treacă mai departe. Sunt cei pe care societatea nu i-a învățat să prindă pește, ci le-a dat câte un macrou congelat la fiecare rând de alegeri, promițându-le altul, cu prima ocazie, tot gratuit.

Iașul marilor iubiri, cum îl știu eu, e revoltător de boem. Dar, oricât ar fi de plăcut să respiri cultura și aroganța marilor personalități, trebuie să umpli burta și să achiți facturile. Iar Iașul corporatist nu e de ajuns. Orașul rămâne conectat doar printr-un aeroport modern la lumea civilizată a transporturilor. Autostrada A8 nici nu e începută, A7, fără de care nu e relevantă, nu e gata. Promisiunea dinaintea alegerilor e că o vom avea. Este imposibil să intri în centru fără să rămâi blocat, pe undeva, pe la intrare. Nu s-a făcut mai nimic, în afară de obișnuita gargară de pe malul Bahluiului, ca să fie sistematizată întreaga urbe. Nu este doar paradigma omului cuprins de comoditate, ci lipsa unui interes al administrației care trebuie să fie partenerul celor care vor să-l dezvolte. Pentru că majoritatea sunt acolo, acasă. Iar eu, ca vizitator, văd asta din clipa în care mă apropii și îmi e clară turla Palatului Culturii. Dar Iașul meu e frumos și așa. Vechi sau nou.

Iașul e plin de amintiri, atât de multe, încât pot fi povestite doar la o terasă de pe Lăpușneanu, unde, când o să mergeți, coborând din Copou spre Sfânta Parascheva - unde se adună cu sutele de mii românii obișnuiți, o să vă întâlniți cu toate plăcerile pe care nici nu știați că le aveți. Are un farmec de altă natură decât lucrurile cu care sunteți obișnuiți.

Iașul e un amestec de urcuș și coborâș, succes și eșec, de bine și rău. De smerenie, har, rugăciune și speranță.

Un loc pe care l-am părăsit, dar pe care nu l-am abandonat, un loc în care mă întorc cu inima.

De ce am plecat din Iași?

Ca să am de ce să îmi fie dor.