Editorial: Drumul Meu Către Lumină
De mică, am simțit că drumul meu nu va fi ca al celorlalte fete din comunitatea mea. Toți mă vedeau cum mă voi căsători de tânără, cum voi avea copii și voi trăi o viață simplă, așa cum se aștepta de la mine.
De Ana Maria Gheorghe la 23.10.2024, 16:03
Dar eu știam în sufletul meu că nu aceasta este calea mea. Că destinul meu va fi altul. Nu știam exact cum, dar știam că educația va fi cheia care va deschide toate ușile pentru mine. Așa cum am simțit mereu, doar prin învățătură voi reuși să mă ridic deasupra tuturor așteptărilor, a prejudecăților și a tradițiilor care mă trăgeau în jos.
Am fost un copil care visa la mai mult. Întotdeauna mi-am spus că nu voi fi ca ceilalți, că nu voi permite ca tradițiile și obiceiurile să mă definească. A fost un drum greu, adesea singuratic, dar am simțit în fiecare pas că sunt sprijinită, chiar și atunci când nimeni nu mă vedea. Acel sprijin a venit de la doamna Bunea, învățătoarea mea. Ea a fost primul om care a văzut ceva în mine, ceva ce ceilalți nu puteau să vadă. Ea mi-a spus, cu toată convingerea, că nu trebuie să urmez calea mamei mele sau a surorilor mele, că eu trebuie să merg la școală și să învăț. Cuvintele ei au fost o lumină în întuneric, un far care m-a ghidat atunci când totul părea confuz și greu de înțeles.
Tata a fost cel care mi-a spus că educația este singura cale prin care mă pot ridica. El știa că, dacă mă voi ține de școală, voi ajunge undeva, voi reuși să fiu cineva. Din păcate, tata a plecat din viața mea când aveam doar 14 ani, iar pierderea lui a fost cel mai dureros moment din viața mea. Nu mi-a fost niciodată ușor să vorbesc despre asta și nici nu știu dacă voi reuși vreodată să exprim în cuvinte cât de mult mi-a lipsit. Tata a fost sprijinul meu.
Știu că, dacă tata ar fi fost aici, ar fi fost mândru de mine. Știu că mi-ar fi spus, cu zâmbetul pe buze, că a avut dreptate să creadă în mine. Dar, deși nu mai este printre noi, îmi dau seama acum că el mi-a lăsat un dar imens: încrederea în mine, o încredere pe care nu am lăsat-o să dispară nici măcar când viața m-a pus la încercare. Cu durere în suflet, am învățat să mă ridic de fiecare dată, să continui să lupt pentru un viitor mai bun, pentru mine și pentru cei care au crezut în mine.
Acum, privind în urmă, nu simt ură sau regret pentru ce a fost. În schimb, simt o mândrie imensă pentru cine am devenit. Da, am trecut prin greutăți, am simțit că totul se prăbușește de multe ori, dar am continuat să lupt. Astăzi, am o viață pe care o iubesc. Am un soț care mă iubește și mă susține în fiecare zi, o fetiță minunată care este centrul universului nostru și o carieră de care sunt profund mândră. Dar, mai presus de toate, am o libertate pe care o prețuiesc enorm, pentru că știu că am ales să merg pe drumul educației și al visurilor mele.
Mă uit la mama mea și înțeleg acum că nu a avut altă alegere, aşa știa ea că trebuie să facă. Îi mulțumesc, pentru că, în ciuda tuturor obstacolelor, m-a sprijinit cum a putut. Știu că acum este mândră de ce am realizat. Viața mea este dovada că, indiferent de unde vii sau ce te înconjoară, poți reuși să-ți schimbi destinul, dacă ai curajul să visezi și să muncești pentru acel vis.
Când mă gândesc la tata și la tot ce am învățat de la el, îmi dau seama că iubirea lui pentru mine m-a ajutat să găsesc puterea de a merge mai departe. Mi-ar fi plăcut să-l pot face mândru în fața tuturor, să-i arăt că, chiar și fără el, am reușit să depășesc toate obstacolele. Dar știu că el mă privește acum dintr-un loc mai bun și că, oriunde ar fi, este mândru de mine. Și, chiar dacă nu îmi este ușor să vorbesc despre pierderea lui, nu voi lăsa niciodată ca acest gol să mă definească. Voi continua să merg pe drumul meu, cu capul sus, pentru că știu că fiecare pas pe care-l fac este un omagiu adus iubirii și încrederii lui.
Aceasta este povestea mea: un drum de curaj, de lacrimi și de speranță, dar mai ales un drum de iubire, care m-a dus către o viață extraordinară, o viață pe care am construit-o singură, pas cu pas, cu credință și cu dorința de a fi altfel.
