În căutarea gustului de demult. Ce-am avut și unde l-am pierdut

Aveam 5 ani la Revoluție, iar în anii de după '90 am fost privilegiată. Gustasem dulciuri din America, prin nişte prieteni de familie. Și ciocolată din Germania. Cu alune! Nu mai spun că Serbia e la o aruncătură de băț, iar în piețele din Timișoara era celebrul Cipiripi, în timp ce multe alte bunătăţi veneau din Ungaria. 

• Trei români din Spania, Gabi, Dana și fiica lor, Alex, găsiți morți într-un garaj. În casa lor, cu luminile aprinse, masa era pregătită pentru cină

Era sărbătoare în familie când ne vizitau rudele din Ardeal și Oltenia. Cei din partea tatălui, adică de lângă Craiova, aduceau mereu un ied, o damigeană de zaibăr, pâine ”în țăst” și bunătăți din grădină. Și, Doamne, cât se chinuiau cu ele pe tren. Lungul drum de la Craiova, la Timişoara...

Cei din partea mamei, din județul Mureș, aveau mereu ”pentru asta mică”, adică pentru mine, un pui cu carne fragedă, o gâscă bine hrănită sau carne de porc. În jurul ”porodicilor din Ardeal”, se făcea şedinţă de familie și se cântăreau demonstrativ, ca să ne mirăm că are un kil' fiecare. Roșiile erau mereu coapte şi cu gust d'ăl bun! 

Duminica sau la o ocazie specială neapărat, ieşeam la cofetărie. Profiterolul, savarinele sau elegantul Doboș, mi-au marcat şi ele tinerețea timpurie. Iar merdenelele din Piața Bălcescu din Timișoara... poezie! Cofetăria copilăriei mele e tot acolo și are aromele pe care le știu dintotdeauna, doar pentru că unii s-au încăpăţânat să nu se alinieze trendurilor actuale.

Îmi mai amintesc ca prin clasa întâi, adică în 1991, nu departe de şcoală s-a deschis unul dintre primele supermarketuri din Timișoara. Și intram, la început ca la muzeu, ca să admirăm rafturile pline, care, cel puţin pe mama o uimeau. E unul dintre românii care a stat la cozi pentru pâine, ulei, zahăr sau lapte pe cartelă.

Anii au trecut și, încet - încet, în plasele cu care ai mei veneau de la piață, au început să apară roșii din Turcia, usturoi din China și varză din Polonia. Motiv de dezbatere telefonică intensă intre mama și sora de Ardeal: ”Nu fierb frunzele astea. Sunt tari ca naiba!” Tot neamul se minuna de ”plasticul” pe care îl cumpărau. 

E drept, își găsiseră niște ”surse” de încredere, care să ne dea legume cu gust de țară. Dar, furnizorii dispăreau, rând pe rând, căci capitulau în fața Turciei, Chinei și Poloniei. Printre altele...

Și tot încet, dar sigur, se deschideau noi supermarketuri. Cu aceleași rafturi pline cu de toate, mai puţin cu gust. Era marfă din belșug. Bogăție! 

Mai multă, dar nu neapărat mai bună sau mai sănătoasă. Pe vremea aia nu înţelegeam de ce nu le place, pentru că eu eram fascinată de ambalaje colorate, cum vedeam în reclamele de la nemți și italieni.

Acum sunt mamă și nu mai îmi plac ambalajele colorate! Au prea multe cuvinte în lista de ingrediente, pe care nu sunt în stare să le pronunț. Și asta e o problemă!

La fel ca mine, mulţi au înţeles sau au început să înţeleagă, că ingredientele sunt mai importante decât reţeta sau ambalajul. Că gustul bun e obţinut din produse simple și îl caută cu încăpăţânare și îşi fac din” surse” de hrană curată. 

Dar, totul are un preţ. Și nu e cel mai mic. Gustul bun din România a trecut prin multe - sărăcie, colectivizare, comunism și haos în galantare. 

Acum, trece prin buzunare. Și sunt fade și ele!