Medic, despre reportajele cutremurătoare de la ATI COVID: Imaginea nu captează duhoarea care iese din plămânii purulenți

Medicul Gabriel Diaconu a comentat valul de reportaje care încearcă să descrie infernul din spitalele supraaglomerate cu bolnavi de Covid-19 din ultimele săptămâni, atât în București, cât și în țară.

• Nouă metodă de fraudă când facem cumpărături online. Cine e în spatele schemei cu magazine-fantomă

E catastrofă în spitale. Din Bucureşti, a început în disperare de cauză transferul bolnavilor către alte oraşe. Iar personalul medical nu mai are voie să-şi ia concediu. Am ajuns pe primul loc în Europa şi pe locul 3 în lume la decesele COVID.  Gabriel Diaconu, medic psihiatru, a povestit pe Facebook că nu există vreun film care să arate impresia totală pe care ți-o dă Terapia Intensivă şi cât de simplu poate fi prevenit haosul din spitale prin vaccinare. 

"Izolare. Vrem să arătăm proporțiile ”dezastrului sanitar”. Vrem ca oamenii să observe ”criza umanitară” prin care trecem. Judecata autorității e că, de frică, eventual teroare, oamenii vor lua decizii bune pentru ei cât privește propria sănătate. Nu le luau înainte, când viața lor era relativ mai pașnică. De ce s-ar schimba acum? Suntem pe un drum de neîntors. Cine și-a înfășurat mintea împotriva evidenței cel mai probabil va rămâne ancorat, ca de un colac de salvare, de propriile impresii. Credințe. Aprecieri. Judecăți, fie ele cât de strâmbe. Mintea omului are nevoie de coerență, chiar dacă acea coerență e complet pe lângă drum. Cel puțin îi dă sens zilelor. Cel puțin îl înarmează cu o formă de agenție, de control, de stabilitate.

Iar omul e lup pentru om. Reportajele din spitale, camerele de gardă aglomerate, suferința oamenilor care se luptă, ca peștele pe uscat, după o ultimă gură de aer, trădează intenția. Contează ce nu se simte în ele, poate mai mult decât ce se vede. Cine n-a fost vreodată într-o astfel de situație nu poate pricepe. N-are acces la întreg bagajul emoțional. Și disociază. Se uită ”ca la un film” la ce se desfășoară în fața ochilor lui.

Imaginea nu captează mirosul care iese din plămânii bolnavi

Imaginea nu surprinde toate sunetele. Imaginea nu captează mirosul care umple atmosfera. Duhoarea, căci este duhoare. Imaginați-vă calitatea aerului care iese din plămâni bolnavi, inundați, purulenți, aer care a stat și a coclit pe căi respiratorii către nicăieri. Iese fierbinte, împuțit, în timp ce măștile C-PAP înfig, îndărătnic și impersonal, oxigen pur înapoi către sursă.

Aerarea plămânului, anevoioasă și ineficientă, schimbă constante biologice. Aciditatea sângelui se schimbă. Rinichii nu mai fac față. Transpirația își schimbă și ea textura. E o aromă fetidă, acră, amestecată cu moleculele fricii, urletul ăla primitiv, instinctual, al vieții care vrea să trăiască la capătul neputinței.

Acolo unde oficialii numără paturi ”de ATI” se practică, deja, o medicină a alinării, nicidecum una care să mai tenteze salvarea de vieți. Omul e decăzut din identitatea lui. Primește acele lucruri care să-i facă șansa la viață diferită de zero, dar nu cu mult. Și, odată intubat, primește acele lucruri care să-i împuțineze calvarul.

Calvarul zăcutului, și-al imobilizării la pat. Calvarul acelor, branulelor, cateterelor care-i străpung jugulara sau subclavia. Toate sondele, furtunele, recipientele care-i intră pe gât, pe nas, prin uretră. Toți electrozii care-i atârnă, lipicioși, pe piele. Mormanul de fire, stativul cu perfuzii, monitorul cu sunetul inconfundabil de ceas cu alarmă, ale cărui mesaje nu aduc nimic bun. Cifrele de pe afișaj. Tensiunea arterială. Pulsul. Saturația în oxigen. Volumul tidal.

Tidal vine de la val. Este efectul unui val. Vine, trece. Trece, vine. Acolo, în cazanul final al acestui infern, e populația purificată de dezinformare. De manipulare. De efectele unei anumite educații, sau lipsă a ei. Acolo, pe patul de boală, și la capul bolnavului, singura constantă e prezența copleșitoare a suferinței. Unii nu mai pot singuri. Alții nu pot face mai mult. Unii se atârnă de mica lor făclie de așteptare. Alții n-au suflet să le spună ceea ce, medical, e clar: ai să mori. Nu acum, dar pe tot ce știm, cu toate analizele făcute, sunt minime speranțe că poți face drumul înapoi. Către viață.

Nu, conștiința finalului nu-i va face pe cei mulți precauți. N-are decât să adauge, probabil, la reacția lor de apărare în a mai testa realitatea. E o sinucidere, poți argumenta. Dar una în care prea des, prea mulți, și imposibil de lămurit pentru mine, oameni au tras pe alții după ei. Au tras bătrâni după ei, care pică primii și sunt cei mai vulnerabili. Au tras bolnavi cronici după ei. Au tras copii după ei. Au tras, și continuă să-i tragă, conform credinței că dacă susții o enormitate, dar e îmbrățișată de câțiva, te-ajută ca dracul să treci puntea.

Am pierdut șirul tuturor dăților când am intrat pe o secție ATI. Am mers când eram rezident. Merg, de când sunt specialist, la consulturi cerute de colegi. Capacitatea noastră, a medicilor, de-a susține mașinăria corpului după ce omul, sufletește, nu mai e, e înspăimântătoare uneori. Astfel am văzut copii, adolescenți intubați, în moarte clinică. Am văzut adulți operați de tot felul de probleme care știam că nu se vor mai trezi. Am văzut bătrâni ciuntiți de soartă, creponați ai sorții, resemnați gesturilor, indiferenți deznodământului apropiat.

Nu există vreun film care să arate impresia totală pe care ți-o dă Terapia Intensivă

N-aș putea vreodată dori, cuiva, să viziteze acel loc al durerii, foarte rar al miracolelor. Și noi, noi am permis unor zeci de mii de oameni să treacă prin asta? Prin trufia noastră, prin prostia noastră, prin cinismul unora și prostia majorității? Cum de-am putut permite așa ceva... Nu există vreun film care să poată redea impresia totală pe care ți-o dă Terapia Intensivă. Ți se așează pe piele. Îți rămâne în nări. Îți inundă urechea.

Și apoi te gândești cât de mare e vanitatea umană. Și cât de simplu era de prevenit. Cum o simplă injecție, o pișcătură ca de țânțar, puteau anula un atare sfârșit. Să te fi vaccinat, când încă aveai timp, când încă aveai cap, când încă puteai să te ridici și să umbli. Când încă sperai. Când încă erai." este mesajul postat de medicul Gabriel Diaconu pe Facebook.