Cine a fost Otilia Cazimir. „Poeta sufletelor simple” l-a iubit enorm pe George Topîrceanu

Otilia Cazimir a fost una dintre cele mai cunoscute poete din România, care şi-a dedicat viaţa activităţii literare. A publicat de volume de poezii şi a primit numeroase premii şi distincţii, între care se numără Premiul Academiei Române, Premiul Femina, Premiul Naţional pentru Literatură.

• Când scăpăm de vortexul polar şi ninsori. Jumătate din ţară, paralizată de zăpezi

• A primit pseudonimul Otilia Cazimir de la Mihail Sadoveanu şi Garabet Ibrăileanu
• A avut o frumoasă, dar scurtă poveste de dragoste cu George Topîrceanu

Una dintre cele mai cunoscute poete din România, Otilia Cazimir, s-a născut la data de 12 februarie 1894, la Cotul Vameșului, într-o comună aflată în apropiere de Roman.

Numele real al Otiliei Cazimir 

În ciuda pseudonimului care n-a bucurat-o prea mult de-a lungul vremurilor, numele real al Otiliei Cazimir era de fapt Alexandrina Gavrilescu.

Pentru că se afla la începutul carierei, poeta nu îşi nota numele, ci se semna cu trei steluţe în dreptul articolelor sale. Văzând acest lucru, Mihail Sadoveanu şi Garabet Ibrăileanu, coordonatori la publicaţia „Viaţa Românească” i-au devenit „naşi”, botezând-o Otilia Cazimir.

O mare dezamăgire pentru ea, asociindu-şi numele cu o colegă de şcoală despre care nu avea prea multe cuvinte de laudă.

Cea dintâi Otilie pe care am întâlnit-o în viață, fetița cu care am stat în bancă în clasa primară, era proastă, grasă și buboasă

Otilia Cazimir a fost prolifică şi foarte talentată ca poetă, cu versuri mai ales pentru copii, traducătoare şi jurnalistă, cu o nişă creată de-a lungul timpului asupra articolelor pe teme feministe.

Cine a fost George Topîrceanu

George Topîrceanu s-a născut în anul 1886, la Bucureşti, din părinţi modeşti, căci mama sa era o ţesătoare, iar tatăl un cojocar. Era foarte bun la învăţătură, însă firea sa visătoare, boemă l-a împiedicat să ducă o viaţă simplă, ca muncitor, motiv pentru care a abandonat diferite slujbe după absolvirea şcolii şi s-a înscris la Drept. N-a stat acolo mult, ci s-a transferat la Litere şi Filosofie unde avea să-şi dea şi licenţa.

Compunerile sale deveniseră deja cunoscute printre ceilalţi scriitori, iar talentul său literar i-a atras atenţia lui Garabet Ibrăleanu, redactor-şef la „Viaţa Românească” din Iaşi, la acea vreme, publicaţie unde a şi debutat în anul 1909. După doi ani, Ibrăileanu l-a chemat pe Topîrceanu la Iaşi pentru a ocupa postul de subsecretar de redacţie.

Viaţa amoroasă părea să ia o turnură interesantă în 1912, când George s-a căsătorit cu învăţătoarea Victoria Lungu, cu care a avut un fiu pe nume Gheorghiţă, însă căsnicia lor s-a destrămat, potrivit ediţia de dimineaţă.

Otilia Cazimir şi George Topîrceanu, o iubire sfârşită prea devreme

Otilia Cazimir şi George Topîrceanu au trăit o poveste frumoasă, dar scurtă de dragoste, despre care nu se ştiu prea multe însă. Şi-au consumat iubirea în zeci de scrisori însă, după moartea poetului, cele mai multe dintre scrisori au dispărut.

Otilia Cazimir şi George Topîrceanu şi-au intersectat privirile în cercurile literare ale Iaşului, însă adevărata apropiere dintre ei a avut loc în casa lui Mihail Sadoveanu, acolo unde erau deseori invitaţi la socializare. Topîrceanu îi era partener de vânătoare lui Sadoveanu, care-l numea însă discret şi simplu „prietenul meu, poetul”.

Potrivit confesiunilor făcute de Profira Sadoveanu, toţi cei cărora li se permitea prezenţa în casa maestrului Sadoveanu, orbitau în jurul celui care îi tolera şi zeflemisea de altfel în egală măsură pe toţi, însă era o mare plăcere să participe la petrecerile şi întâlnirile organizate de acesta.

Idila dintre cei doi poeţi a fost extrem de discretă, nelăsând adesea să se vadă vreo apropiere, oricât de mică; dacă Topîrceanu făcea o glumă, Otilia se străduia să îşi ascundă reacţiile şi să treacă neobservată de ochii curioşilor care ar fi putut suspecta că focul iubirii zace în ei. Tot Profira Sadoveanu i-a descris ca fiind doi oameni care prin firea lor se completau, căci ea era o femeie care ştia ce îşi doreşte şi nu se dădea înlătura de la nimic, în timp ce el era supus, paşnic, aproape condus în relaţie.

După ce iubirea lor a devenit publică şi nu s-au mai ferit de ochii curioşilor, s-au mutat împreună la Iaşi, într-o casă care aparţinea familiei lui Demostene Botez. Acolo şi-a dat şi ultima suflare George Topîrceanu, răpus de cancer hepatic la 51 de ani.

Deşi s-au iubit puternic, mărturiile poveştii lor de dragoste au dispărut la scurt timp după moartea lui, în 1937, când rudele s-au năpustit să apuce tot ce lăsase în urmă, inclusiv scrisorile de amor dintre cei doi, schimbate de-a lungul anilor.

O singură scrisoare a rămas neatinsă, trimisă de Otilia Cazimir unei prietene comune, după moartea poetului. În ea a povestit cu lux de amănunte cum rudele s-au năpustit asupra averii acestuia şi a menţionat ce a mai reuşit să salveze ca amintire pentru ea şi pentru fiul lui Topîrceanu, Gheorghe, cu care aceasta a avut o relaţie apropiată de-a lungul anilor.

Otilia Cazimir a mai trăit 30 de ani după moartea lui Topîrceanu, ani în care şi-a continuat cu succes cariera literară, dar păstrând doliul după cel care a însemnat pentru ea singura şi cea mai frumoasă iubire.

S-a mutat într-un colţ al Iaşului (care a devenit mai târziu strada Otilia Cazimir) unde şi-a dorit să păstreze vii amintirile care au legat-o de literatură, dar şi de iubire, păstrându-l în suflet pe George Topîrceanu, cel care i-a fost prieten, iubit şi muză pentru multe poezii de dragoste.

Otilia Cazimir, scrisoare în urma pierderii lui George Topîrceanu

Într-o scrisoare care se află astăzi în posesia cristicului şi istoricului literar Nicolae Scurtu şi publicată în revista online a Uniunii Scriitorilor din România, Otilia Cazimir i s-a adresat prietenei sale, Sandra Cotovu, povestind despre trăirile care o încercau şi despre dorul pe care avea să îl înfrunte de la pierderea lui George Topîrceanu, omul care a învăţat-o ce este iubirea şi i-a arătat-o până la finalul zilelor sale.

"Dragă mea prietenă, bună și dulce, te-a întristat scrisoarea mea? Ți-a făcut impresia că resping prietenia matale? Atât de prost știu să mă exprim? Iartă-mă. Am fost poate brutală. Dar când ai ști cum simt nevoia să mă brutalizez! Când sunt rea, cu mine sunt rea. Cu alții, niciodată.

Nu știu ce o să mai iasă și din scrisoarea mea din seara asta (vezi, n-am măcar un plic decent: am fost obligată să scriu atâtea scrisori idioate de politeță, că le-am isprăvit pe toate. Și nu vreau să amân scrisoarea: mi-e așa de frică de ziua de mâne!).

Sunt ostenită. Din ce în ce mai ostenită. Îmi vine să mă așez pe marginea drumului și să mor. Dar... n-am vreme. Am atâtea de făcut! Două zile am lucrat, la via domnului Sadoveanu, ca să pun un pic de ordine în manuscrisele lui. Caietele, însemnările lui, claie peste grămadă într-un sac! Le-am scos, le-am netezit, le-am rânduit.

Filosofie, psihologie, fizică, studii despre stil, versuri, teatru Papură-Vodă, Microcosm... Așa de tare m-a emoționat, așa de cumplit m-a speriat imensa bogăție de material de preț pierdut, așa de tare m-a obosit efortul, că am venit acasă bolnavă, cu corpul prins de dureri rele, cu fălcile încleștate.

Și lipsesc manuscrise! De ce le-au luat? Ce-or să facă cu ele străinii, nepriceputii? Era, știu bine, un capitol dintr-un roman în franțuzește, un deliciu. Romanul s-ar fi chemat Souvenirs d’un nourrisson. Și începea: Je me souviens... Ți-l imaginezi? Azi am fost la cimitir, întâia oară de atunci. I-am dus și din partea matale garoafe (nu terminasem încă banii de flori).

Mormântul lui, înțelege mata cuvintele astea absurde? Mormântul lui! Dar... nu l-am simțit pe el acolo, dedesubt. El e în altă parte. O să-l caut și o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el că să nu mai fie nicăieri.

Am fost cu băiatul. E tăcut și îndărătnic că tatăl său. Nu-i mic, cum crezi: are 24 de ani – și nici o situație. Îi place vioara și trăiește cu capul în nori. Fuge de-ai lui și vine să tacă la mine. Mă duc cu el să-i fac haine, ne plimbăm amândoi, bem cafele.

În curând va avea o slujbă (are bacalaureatul, atât) și mi-a promis că se înscrie la Universitate. Cred că o să mă asculte. Curios, mi se pare mai... mare decât el! Numai el putea fi mic, mic – „și mai mic!” – și alintat!

Șții ce de jucării avea? Am găsit într-o zi o praștie, o praștie de copil, pentru vrăbii. Tăiase pielea dintr-o mănușă nouă! Și avea aeroplane, și muzicuţe. Și mie nu mi-au dat nimic. Le-au aruncat, desigur. Ce era să facă oamenii „serioși” cu jucăriile lui? Am căpătat (l-a furat băiatul) un bumerang, pe care l-am dat unui prieten de-al lui de joacă, din clasa a 7-a de liceu (era mai... mare decât el!).

Să-ți descriu odaia lui? Ar fi tare greu. Era un amestec de lucruri care nu se potriveau între ele, într-o dezordine aparentă, pe care-o respectam, dar care era minuțios ordonată.

Șții mata cum îi știam orice lucrușor, orice carte, orice fleac? El îmi spunea că-s miraculoasă, că se teme de mine. și acum le știu pe toate cum erau. și dacă, prin imposibil, s-ar întoarce toate la locul lor și peste zece ani aș ști unde să găsesc un capăt de ață!

Acum, a rămas în mijlocul odăii un morman de cărți. Le cataloghează un student, supravegheat cu strășnicie de familie.

[I]eri mi-a scris ministrul că, după ce le va cumpăra ministerul, să mă duc să-mi iau ce mi-e drag. Dar, n-ar fi luat tocmai ce mi-ar fi drag mie? Voi mai găsi volumele de psihologie ale lui Dumas, negre pe de margini de adnotări? Și Le rire al lui Bergson, și atâtea altele?

Mă lași să pun deoparte, pentru mata, una din cărțile care i-au fost dragi, dacă voi mai găsi vreuna? O să am câteva din lucrurile lui. Mi le-a smuls, cu ceartă și scandal, băiatul din mâna celorlalți. Sărăcuțul, cât s-a zbătut că să-mi facă câte-o tristă bucurie!

O să am cuverturile lui de divan, covorașul cu icoană, mășina de scris, un telefon, o mesuță, maperonul de la mata, clișeele fotografiilor făcute de el, veilleusa lui, barometrul, o cravată (avea vreo 30!), scrumiera.

Dar, să nu mai vorbesc de ce mă doare. Poate o să fiu nevoită să plec la Bucureșți. Mi-a scris Victor Iamandi să plec îndată ce-mi telegrafiază. Te voi anunța printr-o carte poștală când plec, dar îmi poți scrie și-n lipsă: n-o să stau mult, iar scrisorile mele îmi sunt respectate.

Ți-am scris că vor cu tot dinadinsul, domnul Sadoveanu și cu Victor Iamandi, să-mi aranjeze nu știu ce situație? Că să am ocupație și să fiu la adăpostul grijilor vieții. Așa vor ei, și el ar fi mulțumit să știe asta: prea a plecat amărât.

„N-aș fi vrut să te las așa...” și „Cui te las?”, mi-a spus de-atâtea ori! Eu râdeam, știi că am râs până la sfârșit, ca să-i dau curaj?

Îmi arăți, delicat, nemulțumirea că am spus la ai lui chestia banilor. Nu-s eu de vină. Când ne-am întors de la Viena, ne-a întâmpinat la Bucureșți fratele lui. Și au umblat amândoi pe la bursa neagră să schimbe şilingii că să-ți trimită matale parte din bani. (Era prea slab ca să umble singur: când se urca în mășină, se urca întâi în genunchi!).

Iar când, aici, el era rău, fratele lui m-a luat repede și mi-a cerut socoteală de „banii care v-au căutat pe la Viena”. Atunci i-am dat în mână plicul în care aveam 20.000 lei ai matale. I-a „pus în siguranță“ imediat. Am avut însă grijă să-l previn pe domnul Sadoveanu. Şi acum, miercuri, când vine d[omnia] sa în Iași, fratele lui îi va înmâna dovada că i-a depus la o bancă pentru bustul în bronz, așa cum ai dorit mata.

Restul de 20.000, pe care la început se angajase familia să-l achite, iar acum nu mai vrea, o să-l achit eu. Nu te supăra, trebuie, așa vrea el. Dar cu încetul, nu? Că și eu sunt acum tare, tare strâmtorată. Nu te supăra că-ți vorbesc iar de asta. Ştiu și ce greu i-a fost lui să primească, și ce delicată ai fost mata, știu tot.

Și dacă cu vreo vorbă nesocotită te-am blesat, iartă-mă. N-am vrut s-o fac, și nu mi-o iert.

Tot miercuri voi ruga pe d[omnu]l Sadoveanu să vadă ce s-a făcut cu manuscrisul matale. (Căi lăturalnice, nu? Ori mai era și altul?).

Nu, nu te mangâia cu gândul că n-am ce face cu el. Îl țin din răutate.

Toți cei pentru care el a avut prietenie sau dragoste, trebuie să plătim. În special eu.

Înainte de a pleca la Viena, chiar în dimineața plecării, el a ars scrisorile matale. Ştiu sigur asta. Dar cele de la Viena, cele din călătorie, au rămas. Şi scrisoarea matale de pe Rin, n-a citit-o. Nu mai putea citi.

Era un teanc de scrisori pe masă. A doua zi după catastrofă, nu mai era. Unde-s? Băiatul nu știe nimic. În noaptea când dragul meu se odihnea pentru întâia oară, s-au scotocit, înainte de sosirea băiatului, toate saltarele, toate dulapurile. Ce-am putut salva eu înainte, a fost salvat. Restul...

Iartă-mă, n-am putut face mai mult. C-o zi înainte luasem, cu complicitatea unui doctor, a nevestei lui Demostene Botez, a surorii mele, scrisorile mele intime, fotografiile noastre, scrisorile intime de la trecătoarele lui prietene și câteva manuscrise (un capitol din Sisoe, câteva caiete) și le pusesem în casă de fier (cu cheia la mine) a proprietarei (soacra lui Demostene Botez).

Făcusem așa pentru că îmi ceruse el asta. S-a observat. Am fost amenințată cu parchetul, mi s-au luat cheile și am fost ținută sub strictă observație.

Nu puteam pleca: el trăia încă, și mă strigă cu deznădejde. Din ce a rămas acolo a mai salvat, a doua zi, ce-a mai găsit, domnul Sadoveanu. Dar unde-s Souvenirs d’un nourrisson, unde-s scrisorile matale, și atâtea altele, din urmă?

În zăpăceala mea, am lăsat între clișee exact pe cele pe care trebuia să le distrug: două plăci cu două imagini de-ale mele, strict intime, din „notre folle jeunesse”. Le-a luat cea mai mare, și mai rea, dintre surorile lui. Ce-o să facă cu ele? Că nu le-a luat că să mă admire, de asta sunt sigură!

Acum înțelegi mata ce bine-mi pare că am în casa de fier, și o să le ard, plicurile cu scrisori străine? Câteva femei, care n-au altă vină decât că l-au iubit, și cum puteau să nu-l iubească? – ar fi plătit cu scandal și cu viață stricată, vina asta. Că-s capabili de orice. Eu mă aștept la orice: șantaj, în primul rând.

O să caut în caietul verde (e tot în casă de fier din stradă Ralet) ce versuri a scris la Viena. Eu știam doar de niște fabule (neterminate), de Sisoe (pe care o să-l transcriu eu: el n-a putut transcrie decât 2 pagini) și de articolul care va apărea în numărul viitor al Adevărului literar.

Și de voi găși versuri, ți le trimit cu dragă inima. Numai să nu fi fost între hârtiile de pe masă! Că au dispărut 2 blocuri. Dar sper că n-o să fie așa, nu vreau să fii mata despoiată de un lucru la care ții. Destul am fost eu!

Da, greșelile le făcea cu puritatea, cu simplicitatea și cu neglijență unui copil. A unui copil care se simțea iubit și știa că i se iartă orice.

Așa cum l-ai înțeles mata, l-am înțeles toți. Nu vorbesc numai de mine. Mă gândesc la ai mei. Niciodată, dar absolut niciodată, nu i s-a făcut nici cea mai vagă aluzie la vreo datorie pe care ar fi avut-o față de mine.

Nu vezi mata că nu și-a aranjat „oficial” nici interesele lui? S-a mulțumit să-mi spuie mie ce trebuie să fac, că să fiu pe urmă întrebată de ai lui: – „Ai ceva scris la mâna? Dacă nu, cine-o să te creadă?” M-au crezut toți, afară de ai lui. Dar, ei aveau drepturi, pe care mi le-au aruncat în obraz mie, și i le-a aruncat în obraz lui, când nu mai era.

Nu știu ce scrisoare ți-am scris. Cred că am făcut și greșeli de ortografie! N-o mai recitesc. Alta, nu ți-aș mai putea scrie. Nici acum, nici cine știe câtă vreme. Și erau lucruri pe care trebuia să le șții.

Vrei să nu-mi mai spui „dumneata”? E un cuvânt înghețat. Și ai să mă primești la mata în septembrie? Poate atunci să pot veni. Pe o zi, pe două, pe-o săptămână.

Și vrei să rămânem prietene? – Uite, mă gândesc acum: mata nu i-ai auzit glasul! știi cum vorbea? Grav, voalat și foarte, foarte trist.

O să caut (dar lasă-mi răgaz!) fotografia cu pălăria și altele, multe. Clișeele le avea. Dar... mi le-au luat! Vei avea tot ce am în dublu exemplar.

Mi-ești dragă,

Didi"

[Iași, 16 mai 1937. Doamnei Sandra Cotovu, Stradă Traian, nr. 51, Constanța; Expeditor – Otilia Cazimir, Stradă Bucsenescu, nr. 4, Iași]

Când a murit Otilia Cazimir

Otilia Cazimir a închis ochii pentru ultima dată în noaptea de 7 spre 8 iunie 1967 la ora 2:30. A doua zi, corpul neînsufețit a fost depus în holul Casei de cultură a tineretului din Iași, iar înmormântarea a avut loc sâmbătă, 10 iunie la ora 13, la care Ion Horea, reprezentantul Uniunii Scriitorilor a ținut un discurs.

Poeta şi-a găsit liniştea înmormântată departe de mormântul lui Topîrceanu, alături de care ar fi vrut și ar fi trebuit înhumată, departe de mormintele lui Creangă sau Garabet Ibrăileanu, în apropierea uneia din aleile principale.

Cele mai cunoscute poezii scrise de Otilia Cazimir 

• Baba Iarna intră-n sat
• La drum
• Literatura de Crăciun
• Ninge
• Noapte de iarnă
• Poveste de omăt
• Oaspete la drum de seară
• Uite vine Moș Crăciun
• Vis Alb
• Fluturi de noapte
• Cântec de comoară
• Ariciul împărat
• Jucării
• Catinca şi Catiuşa, două fete din vecini
• Stăpânul lumii
• Alb şi negru