Meșteșuguri demult uitate. Cizmarii și ceasornicarii din București, tot mai puțini

Mulţi au fost, puţini au rămas. Vorbim despre meşteşugarii din Bucureşti, oamenii care altădată erau la mare căutare, iar atelierele lor tronau la loc de cinste, pe străduţele din Centrul Vechi. De la legători de cărţi, pălărieri, blănari, ceasornicari sau cizmari mulţi meşteşugari nu mai sunt de găsit, iar cei care au rămas, nu mai au cui da meseria mai departe. Cunoaştem doi dintre ei care, după zeci de ani de meşteşug, îşi fac în continuare meseria cu multă dragoste.

• "Vrem să mai fim minţiţi şi de altcineva". Românii din "Piaţa la doi boi" din Bruxelles explică de ce nu se întorc acasă

• Tot mai puțini cizmari și ceasornicari
• Meșteșugul, neatractiv pentru tineri

Nicolae Potenchin este doctor de pantofi de 65 de ani. Şase decenii de meserie în care a ajuns dintr-o întâmplare. A dat examen la şcoala de meserii, iar dosarul lui a ajuns din greşeală la clasa de cizmărie.

Nicolae Pontenchin, cizmar - Neam de neamul meu nu se gândea la aşa ceva, să ajung cizmar. Îmi făcusem deja impresia despre meseria asta. Mai murdari asa. Nu mi plăcea aspectul. Murdari pe mâini. Ce caut eu în mizeria aia de acolo?

N-a avut de ales, decât s-o facă. Dar cu timpul s-a îndrăgostit de meşteşugul pantofilor. Şi, tot cu timpul, au ajuns să-i treacă pragul sute de clienţi. De la oameni obişnuiţi, la vedete sau politicieni.

Nicolae Pontenchin, cizmar - Toată treaba a fost că eu am o genă din asta cu deprinderile astea foarte rapide. imediat prind anumite lucruri şi nu trebuie să îţi baţi capul cu mine să le fac aşa cum trebuie. Aveam clienţi deosebiţi, Angela Similea, Stela Popescu, Corina Chiriac, Florin Piersic. Imi făcusem un nume, înceuse lumea să mă cunoască.

După zeci de ani de meserie şi mii de perechi de pantofi care i-au trecut prin mână, Nicolae Potenchin spune cu mândrie că ce a făcut el, nu-i pentru oricine.

Nicolae Pontenchin, cizmar - Ce am făcut eu, am făcut artă! Artă, nu meserie. Asta-i artă pe care o bagi în picior şi dacă te simti bine cu arta pe care am făcut-o eu, eu te simt imediat dupa față. Eu nu mă gîndeam, spun cu durere în suflet, nu mă gândeam că pot sa ajung la vârsta asta să mai pot munci și să n-am cu cine. Eu am dus o bine, fată! Că meseria pe mine m-a ajutat în orice. Unde vrei să mergem, eu îți fac bani ăn meseria astal. N-ai cu mine cum să pierzi.

Un meşteşug tot mai rar întânit este şi cel de ceasornicar. O meserie parcă făcută pentru cei cu răbdare de fier. Octavian Rădoi face asta de 36 de ani.Iar în timpul liber, este clăpar într-o trupă rock.

Octavian Rădoi, ceasornicar - Am avut de ales între bijutier şi ceasornicar. Am zis că bijutier e prea, se lucrează cu metale prețioase. Eu sunt atras mai mult de mecanică. Așa m-am făcut ceasornicar. Sunt foarte mulți ani în spate dar nu simt că mă învățat încă totul din această meserie. În fiecare zi ai de învățat, mecanismele pe care le întâlnesc se schimbă de la o zi la altă. Este o meserie grea. O meserie în care nu trebuie să te grăbești, să fii foarte concentrat, foarte calm. Mulți colegi de ai mei din breaslă au aceeași problemă: să dea meseria mai departe, că poate cineva îi invatav misterele acestei meserii. Dar nu găsesc.

Spune că niciodată nu s-a văzut făcând altceva şi pentru nimic în lume nu ar pleca din prăvălia lui, aşa cum îşi numeşte atelierul.

Octavian Rădoi, ceasornicar - La mine in poravalie au intrat si artisti si poameni politici. Mi a facut placere intotdeauna sa stau de vorba cu ei. Incepand de la Colea Rautu, Mircea Albulescu. Timpul pentru un ceasornicar trece fosrte repede. Când te apuci să muncești nu ai timp nici măcar să te ridic în picoare.

Un regret tot are. Şi îl avem şi noi. De la puzderia de ateliere de meşteşuguri de altădată, acum nu mai găsim decât încăperi mici, slab luminate, la parterul clădilor odinioară impunătoare.