”Pe aici mi-a intrat glonțul în picior! Pe 17 decembrie 1989, mi-am luat rămas-bun de la tocuri!”

„Trăiam în beznă, un întuneric cum sunt serile și nopțile de decembrie, totul era cenușiu, și pe interior, și pe dinafară: blocuri gri, haine închise la culoare din stofă ieftină, oameni mereu abătuți”

• Nouă metodă de fraudă când facem cumpărături online. Cine e în spatele schemei cu magazine-fantomă

„Trăiam în beznă, un întuneric cum sunt serile și nopțile de decembrie, totul era cenușiu, și pe interior, și pe dinafară: blocuri gri, haine închise la culoare din stofă ieftină, oameni mereu abătuți.”

Este descrierea anilor de dictatură comunistă făcută de către Daniela Lengyel în 2015, o timișoreancă de 43 de ani, femeie încă frumoasă, dar cu o tristețe întipărită pe chip. Poartă un halat cărămiziu, papuci de casă, niște „gărgărițe” plușate,  și se sprijină într-o cârjă: nimic nelalocul lui pentru un salon de spital.

Pe 17 decembrie 1989, tânăra avea 17 ani. Era elevă la unul dintre cele mai bune licee din Timișoara, o adolescentă cochetă și plină de viață, care iubea pantofii cu toc, cămășile brodate, rochiile cu crinolină și pista de atletism. Cu mai bine de zece ani de „fugă” în spate, visa să devină o atletă de top. Odată, prin școala generală, o văzuse chiar Iolanda Balaș la o probă de ștafetă și a încurajat-o să încerce și săriturile. Avea tehnică, iar dacă ai tehnică într-un sport, o poți converti și adapta și altuia.

Pe 17 decembrie 1989, „o zi ca de primăvară”, cum spune ea, Daniela nu a mai alergat. Aflată în vacanță la bunica, mama mamei, eleva auzise că Timișoara „fierbe”, că în oameni mocnește nemulțumirea. Mocnire care în casă mai și răbufnea prin glasul neputinței unei mame sau a unei bunici care nu aveau de multe ori ce pune pe masă. La acea dată, fata era venită la mama mamei, în cartierul Girocului, situat în partea de sud a orașului.

Daniela a văzut cum o masă de oameni scandează „Jos Ceaușescu!”, „Vrem libertate!”, „Jos comunismul!”. Nu a putut sta deoparte. A lăsat noii pantofi cu toc încă nepurtați, aduși din Ungaria, și-a pus repede o pereche de mocasini și a ieșit cu cea mai bună prietenă în stradă. Fetele s-au alăturat mulțimii. Nu ar putea ști exact câți oameni erau. Câteva mii, la care se alăturau de la fiecare bloc alții. Era o solidaritate de nedescris, lumea se bucura la fiecare nou-venit. Gest de inconștiență, imaturitate? Daniela spune că era maturizată mult prea devreme și că își dorea să nu care repetabila povară a unui trai cu mii de lipsuri. Voia să fie parte  a schimbării. „Cum să fi stat în casă, era Revoluție?!”, s-a gândit acum 26 de ani.

Au mărşăluit împreună pe traseul Calea Şagului - Piața Maria – Catedrală - Complexul Studenţesc. Aici, a fost un punct de cotitură, o parte dintre manifestanţi s-a îndreptat spre centru, iar o alta a ajuns la Podul Decebal unde s‑a deschis foc armat împotriva lor. Un carnagiu!

Mai multe coloane ale Armatei trăgeau în oameni. Se auzeau urlete şi implorări: „Nu mai trageți, printre noi pot fi mamele voastre!”. Nu a contat. Daniela a simțit deodată o lovitură ascuțită în picior. A căzut la pământ, țipând de durere. „Nu există un mod de a măsura pragul durerii; dacă ar fi, pe o scală de la 1 la 10, a mea atingea pe al 11-lea!”. În jurul ei erau răniți. Unii nu mai mișcau deloc. A țipat și a plâns până nu a mai știut de ea. Să fi trecut minute bune. Sau ore. Nu ar ști să spună.

Trierea: vii cu vii, morții cu morții!

La un moment dat, a auzit pașii unor tineri. Erau studenți, avea să afle apoi. „Încă un mort: 11! Încă doi! 13!”. A ajuns și în dreptul ei. „Ăsta-i viu: 27! Încă trei vii: 30!”. I-a implorat să o ajute, țipa că nu își mai simte piciorul. Au luat-o pe brațe și au dus-o la o mașină. Nu putea păși. Un șofer de Dacie, venit de la țară în acea zi la oraș, a așezat-o pe scaunul din față. Bancheta din spate era plină cu răniți. Unuia i se vedeau atârnând  intestinele prin cămașa însângerată. Deodată, lângă ea, pe același scaun, a mai fost așezat un tânăr împușcat în falcă. O parte din obraz îi atârna. Pentru că localnicul nu știa pe care parte e Județeanul, a ajuns cu răniții direct la Morgă. Un doctor i-a redirecționat. La Județean, Daniela s-a trezit într-o cameră cu cinci paturi. În jur era numai sânge. A început să plângă. Nu își mai simțea deloc piciorul, i se vedea tibia. Era deja seară. Abia pe la 21 a venit și rândul ei. A fost așezată pe o targă și dusă în sala de operații, la Ortopedie. Acolo, pe targă, și-a reîntâlnit prietena. Ea ieșea din operație. Fusese împușcată în umăr. Nu și-au putut spune nimic, a fost o încrucișare de priviri preț de o fracțiune de secundă. Priviri de durere și de încurajare, poate de empatie.

În sala de operații, Daniela avea să descopere al 12-lea prag al durerii, cel mai înalt. În lipsa unui anestezic, glonțul i-a fost scos pe viu, așa cum  un copil obraznic schingiuește o jucărie pentru a se răzbuna că a fost pedepsit. Mâna unui chirurg i-a curățat cu bisturiul pielea arsă. La un moment dat, fata a leșinat de durere. S-a trezit după câteva minute, ca apoi să leșine iar. Trecuse deja de miezul nopții, era deja 18 decembrie, a doua zi. Celorlalte le-a pierdut șirul: erau trase la indigo. Aceeași durere, același miros de piele arsă și cearceafuri pătate de sânge. Chiuretajul zilnic al rănii ăână la os, apariția mult prea tardivă a anestezicului și a unei deznădejdi ucigătoare. Și a unei mame care nu și-a iertat la rândul ei mama că nu i-a ținut copilul închis în casă.

La final de martie, starea Danielei se agravase. Lividă la față, cu un picior umflat și șubred, cu dureri groaznice, fata căzuse pradă celor mai negre gânduri. După circa o sută de zile de spital și trei operații, Dana era printre ultimii pacienți din spital, nu mai suporta infirmierele, nu voia să mai vadă doctori și simțea în aer același miros de piele arsă. La cererea mamei, adolescenta a fost externată. Un gest de inconștiență, veți zice! Greșit! Rana era tot mai adâncă, starea psihică a fetei era tot mai proastă. Nu mai avea nici 45 de kilograme. „Fractură deschisă prin împușcare, pilon tibial stâng, osteomelită (infecția osului), cu supurare și început de cangrenă tratată” a fost diagnosticul notat pe biletul de ieșire. Mama deja se interesa ce ar mai putea vinde pentru ca fetița ei să ajungă pe masa de operație a unor medici din Occident. Până atunci, a plătit doctori care îi făceau vizite la domiciliu. „Aveam zile, aveam nopți când mă durea atât de tare, încât mă rugam să mor. Luam calmante și eram acaparată de frica că voi rămâne fără picior. Era ca o menghină care mă strângea mai mult decât puteam eu să mai suport!”

Pe 27 martie 1990, Daniela a ieșit din spital. Era tot primăvară, dar în locul tocurilor, târa un picior șubred, umflat, și la fiecare mișcare bruscă a vreunei cârje, simțea o durere ascuțită în fiecare celulă. Încălțată în papuci cu trei numere mai mari, „botfori pentru pensionari”, singurii care nu o mai incomodau, odată ajunsă acasă, Daniela și-a aruncat pantofii cu toc nepurtați pe geam. A fost îngrijită la pat încă două luni. În tot acest timp, a învățat să-și schimbe singură pansamentele. Era spălată de mamă sau bunică, dar asta nu înseamnă că, femeie fiind, nu s-a simțit stânjenită. Să redevii la stadiul de sugar - când tu ai 17 ani, treci prin „acea perioadă din lună”, și ești pudică - nu e tocmai ușor.

Eleva de zece a rămas repetentă

Daniela era vizitată de multe ori de colegele de liceu. I se rupea inima când fetele plecau, voia și ea să învețe matricile și polimerii macromoleculari. Poate să se îndrăgostească pentru prima dată. A reluat noțiunile  de școală abia în 1996, când a absolvit zece clase. Eleva Daniela Lengyel din clasa a XII-a C, una de zece, a rămas repetentă în 1990, iar de tocuri – „fascinația” ei vinovată de adolescentă frumoasă și stilată, privată de atâtea lucruri - nu s-a mai atins nici până  în ziua de azi.

Astăzi, în 2015, nu se mai poate uita la niciun maraton. O doare mult prea rău și nu poate să nu își pună acea întrebare contrafactuală: „Unde aș fi ajuns eu dacă aș fi fost sănătoasă?”.

Pe 7 martie 1991, Daniela a fost operată în Italia. Pentru a patra oară. Era programată pentru iunie 1990, dar neșansa ei a fost izbucnirea Mineriadei în București. A amânat plecarea și a pierdut mulți bani. I se tociseră și cârjele de care era dependentă. Abia în următorul an, operația i-a fost redeschisă de medicii austrieci și italieni de la Spitalul de Ortopedie din Salerno, care i-au corectat operațiile anterioare și i-au implantat câteva perle în os - pentru refacea țesutului și înlăturarea infecției - procedură inexistentă în România la acea dată. S-a simțit mult mai bine. Abia după vizita de la Salerno, Daniela a putut păși pentru prima dată fără cârje. De atunci a început lungul proces al recuperării: kinetoterapie, băi la Sovata și Herculane,  proceduri costisitoare. Un proces care nu se va termina vreodată. Marele regret al Danielei e că nu are copii. Din cauza radiografiilor și a anesteziilor repetate, revoluționara ar putea deveni mamă doar printr-o minune. „O șansă la câteva mii, poate chiar la un million!”, i-a explicat acum câțiva ani un ginecolog. Una care nu a venit nici până azi.

Cum e o iarnă pentru Daniela?

În toți acești 26 de ani, Dana a trecut prin momente-limită. S-a simțit inutilă, nefuncțională, vinovată, a fost nevoită să-și reprime instinctual matern și să învețe să meagă. La propriu. Își ia măsuri de precauție atât vara, cât și iarna, când stă mai mult retrasă. O căzătură i-ar putea fi fatală. „Orice pas greșit pe mine mă poate costa enorm. Am și o lipsă de os, un tendon atins de glonț, vase de sânge sparte, niciodată piciorul ăsta nu va mai fi cum a fost!”, explică femeia. Uneori membrul îi rămâne înțepenit. Atunci simte zeci de mii de ace care o înțeapă dintr-odată! Un astfel de moment l-a trăit de curând. Era în fața blocului, nu știa ce să facă, era efectiv blocată și speriată. A fost ajutată de fratele ei care a zărit-o pe geam. Tot de frica alunecării pe gheață, evită să iasă iarna la vreun târg de Crăciun sau la Revelionul din Piața Victoriei. A riscat o dată. Nu a alunecat, însă în momentul în care a început focul de artificii, a retrăit momentele în care Armata trăgea la țintă în oameni. „Am depresie, căderi nervoase, plâng din orice, am avut o dereglare neuro-vegetativă când nu mai puteam să mă scol din pat!”, recunoaște Dana. Uneori, în trecut, s-a gândit și la sinucidere. Nu e ceva nefiresc. Gestul atât de blamat în cărți sfinte în care un Dumnezeu bun și drept împarte talanți și bucurii  după sufletul omului a devenit în mintea Danielei o salvare de moment. La 26 de ani de la Revoluție, Daniela Lengyel este pacientă într-un salon  de la etajul al doilea al Institutului Național de Expertiză Medicală și Recuperare a Capacității de Muncă. Are o îndemnizație de invaliditate nerevizuibilă în acte, dar pentru reconfirmarea căreia a făcut un drum de zece ore cu trenul de la Timișoara la București.

Pe 17 decembrie 2015, Daniela Lengyel, victimă a Revoluției din 1989, are în picior o gaură cât o nucă de la glonțul care i-a secerat nu doar o parte de os, ci întreaga adolescență și tinerețe. S-a obișnuit cu durerea, a ajuns să facă parte din ființa ei, nici nu mai știe cum e o zi în care să nu o simtă.

Nu-și mai aduce aminte cum e să nu o doară. Au trecut fix 26 de ani. 9.500 de zile de când timișoareanca Daniela Lengyel, frumoasă și cochetă, nu a mai încălțat pantofi cu toc. Și nu numai.

Cu zi înainte de rănirea Danielei, pe 16 decembrie 1989, a izbucnit protestul în Timișoara, în total: 1104 morți și 3321 răniți (civili și militari). Pe 22 decembrie, la ora când fugeau cei doi Ceaușești, erau 126 morți și 1107 răniți. Înainte de Revoluția Română, toate celelalte state est-europene trecuseră în mod pașnic la democrație, România a fost singura țară din blocul estic care a trecut printr-o revoluție violentă și în care dictatorul a fost executat.