La revedere! Să trăiţi!
Avem Guvern nou. Şi suntem în Ajun. Toţi şi-au preluat emoţionaţi fotoliul de ministru. Mă rog, aproape toţi.
Pe fostul ministru Tătaru, „erou” al pandemiei, nu l-a lăsat inima să predea mandatul, aşa că şi-a luat FFP-ul şi-a plecat acasă fără să dea cotul cu noul ministru Voiculescu. Dar nu asta m-a impresionat.
M-au impresionat onorurile la plecarea lui Vela. Extrem de emoţionant. Şi emoţionat. El, fostul ministru. Ba chiar a dat mâna cu noul ministru. Mâna aia pe care ne-a tot predicat, în ore târzii din noapte în plină stare de urgenţă, să n-o dăm că e mare risc.
Acum să o luăm pe rând. Potrivit legii pe care am găsit-o eu, onorul militar constituie forma supremă de manifestare a stimei, preţuirii şi respectului faţă de o personalitate.
Omul a adus fanfara, garda de onoare, a coborât toţi secretarii de stat şi consilierii, a salutat drapelul, oamenii, subalternii, presa şi a mulţumit cu mâna pe inimă tuturor.
Acum...eu înţeleg că fostul ministru e pătimaş de la Banat, dar cu milităria nu ne jucăm. Erau acolo oameni care n-au făcut o zi de armată în viaţa lor. Care habar n-au ce înseamnă simbolul, respectul şi datoria faţă de ce semnifică fiecare ceremonie. Şi au fost oameni care au salutat milităreşte cu mâna la o cascheta imaginară, deşi n-au niciun fel de grad.
Am vorbit imediat după cu nişte militari de carieră. Se permite salutul fără caschetă doar într-o încăpere închisă sau atunci când afară e foarte cald. Şi au dreptul să o facă doar militarii.
„Ce-am simţit? Mi-a fost ruşine, doamnă!” mi-a spus militarul, când l-am întrebat despre ceremonia de predare.
Altfel... suntem în pandemie, avem tulpini de gestionat şi vaccin de administrat. Iar armata este pe locul II în topul încrederii românilor. Deocamdată...
