Partea bună și partea românească a vaccinării

Partea bună a campaniei de vaccinare este însăși partea ei românească. Nimeni și toți o coordonează. Sunt breșe de comunicare, de organizare și de asumare. Și unde sunt breșe, legea nu mai contează în literă. Contează în spirit. Dacă legea are un scop bun, dar e prost făcută, atunci urmezi scopul, nu legea. Astfel că oamenii se înghesuie pe la colțuri. Stau la rând, sună pile, se bagă în față, în spate, iar cei de stânga în dreapta. Dacă mai e vreunul convins de apartenență. Totul pentru a prinde niște mililitri de ser. A fost destul ca un medic să nu respecte legea și să nu pățească nimic, ca alții și alții să răsară eroi în țară, cu scopul de-a nu arunca picăturile rămase de pe fundul flaconului. Sigur ca procedura e proastă, devreme ce se aruncă. Sigur că procedura, deși e proastă, nimeni nu o modifică. Și sigur că nimeni nu-și asumă din moment ce toți coordonează, dar niciunul nu comunică. Nici ei între ei, darmite cu oamenii. Deci da, partea bună a vaccinării e chiar partea românească. Bravo! N-ați făcut nimic, dar v-a ieșit. Oamenii se înghesuie la vaccinare. Întrebarea nu e dacă ăsta era scopul. Întrebarea e care a fost metoda și cât din ea e nemțesc?