Bucureştiul împlineşte 557 de ani de existenţă! Începuturile Bucureştiului – între LEGENDĂ şi ADEVĂR

Aceasta este prima atestare documentară concretă a viitoarei capitale. Deși aveau să se facă numeroase cercetări, locul cetății nu se cunoaște, cu exactitate, nici până astăzi. Vlad Ţepeş va continua să emită documente, pe 4 iunie 1460, când vorbește despre "castro fluvii Dombovicha" sau pe 10 februarie 1461, "castro Bokoresth", întărind, astfel, ideea existenței unei așezări pe aceste locuri.

Totodată, cel mai vechi document în care Bucureştiul apare ca reşedinţă domnească, datează din 14 octombrie 1465 şi a fost emis de Radu cel Frumos în “cetatea de scaun Bucureşti”.

Unul dintre primii istorici ai Bucureştilor – Gheorghe I. Ionnescu-Gion – spunea, pe bună dreptate, că “nu-s multe oraşele Europei care să fi trecut prin atâtea vâltori ale istoriei şi să fi rămas în picioare cu puteri, întotdeauna noi, spre o mai departe propăşire”.

Cui îi datorăm numele Capitalei?!

Cu toţii ştim legenda lui Bucur-ciobanul, despre care se spune că-şi păştea turma în apropierea râului care brăzdează bătrânul oraş. Cărturarul sas Johann Filstich a cuprins această legendă în “Tentamen Historiae Vallachicae” (“Încercare de istorie românească”): “numele acestui oraş Bucureşti, cum i se zice în Ţara Românească, se trage de la un schit, aşezat pe un muncel, în calea Dunării, ridicat de un cioban ce hălăduia pe acolo şi avea numele de Bucur, nume dat apoi întregului târg, care se umplu de locuitori, adică Bucureşti. Această biserică este încinsă cu un zid de piatră în care se închină cetăţenii şi se înfăţişează într-un chip plăcut ochiului, mai cu seamă pentru râul Dâmboviţa, care curge în preajmă-i”.

În vechea limbă a dacilor, “bucur” înseamnă cioban, trecător, rătăcitor, călător spre locul de iernat cu turma să.” Bucura” este locul de întâlnire al ciobanilor.

Iniţial, Bucureştii au fost un simplu târg unde sătenii din localităţile din preajmă se adunau să-şi vândă marfa. În anul 1761, misionarul catolic Blasius Kleiner vorbea în scrierile sale despre bătrâna urbe de pe Dâmboviţa: “Se spune că acest oraş îşi trage numele de la un oarecare cioban sau, după cum spun alţii, haiduc vestit, care se chema Bucur. Acesta îşi păştea oile în acea câmpie de pe marginea fluviului Dâmboviţa şi poate că pe acolo îşi făcea haiduciile lui. În urmă a clădit o biserică – aceasta de fapt fiinţează şi astăzi – şi a început să construiască şi câteva case pentru el şi pentru alţii”. “Dacă legenda îi aşează locuinţa pe dealul de la Radu-Vodă, numind Biserica lui Bucur paraclisul de cimitir al călugărilor mănăstirii lui Alexandru Vodă Mircea şi a nepotului de fiu, Radu, aceasta înseamnă siguranţa populară, păstrată prin viu graiu, de la o generaţie la alta, că acolo e leagănul cetăţii”, sublinia Nicolae Iorga în “Istoria Bucureştilor”.

Diferite alte legende vorbesc despre originea numelui oraşului. Că acesta ar veni de la faptul că Mircea cel Bătrân, după ce îi biruie pe turci într-o luptă grea, de bucurie întemeiează oraşul Bucureşti. Altă variantă spune că de fapt numele vine de la un neam de oameni pe nume Bukurli, sau că ar veni de la Bu-curia dominicalis a principilor romani.

Gion mai arată o altă variantă legendară, consemnată de către un preot din Transilvania într-o veche carte, care spune că Bucur era fiul lui Laik-Vodă, că era foarte viteaz, şi că după el s-ar fi numit Bucureştiul. Acest Bucur l-ar fi ajutat pe tatăl său, Laik-Vodă, în luptele contra ungurilor, dar el a căzut pe câmpul de bătălie, iar logodnica sa Ileana, fiica lui Bogdan Vodă, s-a călugărit, toate acestea întâmplându-se în 1346. Acest Bucur seamnă foarte mult cu pârcălabul Dragomir, despre care s-a vorbit mai sus. Ca şi în cazul bisericii lui Bucur, aici intervine confuzia dintre adevărul istoric şi legendă.

Începuturile oraşului s-au legat şi de figura legendarului Negru Vodă. Şi Gion vorbeşte despre el ca fiind întemeitor al oraşului, iar la fel fac şi italienii Domenico Sestini şi Luccari. Sestini vorbeşte într-o carte de a sa Viaggio in Valachia e Moldavia con osservazioni storiche, naturali e politiche (1853) despre faptul că Negru Vodă când a coborât din munţii Transilvaniei şi a fondat Ţara Românească a găsit aici cetăţi pe care le-a întărit sau le-a reparat, lucru pe care-l face şi cu Bucureştiul. La fel spune şi Luccari[9]. Desigur, Negru Vodă este doar un personaj legendar, aşa cum au demonstrat mai mulţi istorici de-a lungul vremii şi cu siguranţă întemeierea Bucureştiului sau întărirea lui nu i se poate datora lui.

Biserica lui Bucur, teorii care se contrazic...

Construită pe un povârniş din apropierea râului care-şi croieşte drumul prin oraşul devenit Capitală, Biserica lui Bucur păstrează între zidurile sale poveştile de demult. Acest sfânt locaş, de o frumuseţe fără seamă, cu ziduri albe, de cetate, fără pictură interioară, dar cu icoane alese aşezate din loc în loc, a fost reconstruit, după cum aflăm şi din pisanie, după ce vechea bisericuţă din lemn a lui Bucur a fost distrusă în incendiul provocat de turcii conduşi de Sinan Paşa.

Pasionat de istoria oraşului în care s-a născut şi a trăit, Dimitrie Pappasoglu s-a aflat printre primii care au pus bazele istoriografiei Bucureştiului.

Fost militar de carieră, colonelul a avut o mare pasiune: istoricul Bucureştilor. Legenda lui Bucur ciobanul este infirmată de acesta care spune că prima biserică din Bucureşti ar fi Dobroteasa: “Tradiţiile ce se zic de Bucur ciobanul, că el a fondat o bisericuţă a Sfântului Tanasie de la Radu Vodă şi că după numele său s-a numit oraşul, sunt cu totul neexacte, fiindcă toate observaţiunile ce am mai putut face în urma publicării tabloului meu cu acea bisericuţă, ce este situată lângă mănăstirea Radu Vodă, arată că este în adevăr făcută de Alexandru Vodă la anul 1568, fiul lui Mircea Vodă zis, pe locul cimitirului, lângă mănăstirea clădită de el între baltă şi Dâmboviţa, la marginea Bucureştilor”.