Interviu cu Sandra Ecobescu, fondatoarea Fundaţiei Calea Victoriei. De 16 ani, spune poveşti, schimbă destine, formează generaţii: "Era nevoie să apară aşa ceva"

A venit pe lume cu un destin special, de poveste. O poveste adevărată, petrecută în România anilor 70. Atunci când, în urma unei tragedii aviatice, ea a rămas orfană. Dar în foarte scurt timp a fost adoptată de unul dintre cei mai mari diplomaţi ai României. Iar asta i-a schimbat Sandrei Ecobescu tot cursul vieţii. Crescută şi educată într-o lume aparte, cu valori şi drag de România, Sandra a înţeles că tot ce a învăţat ea trebuie dat mai departe. Aşa că a creat Fundaţia Calea Victoriei - un fel de şcoală altfel pentru noile generaţii. Adică pentru România de mâine. 

• Vortex polar peste România. Iarna se reîntoarce în forță cu răcire accentuată, ploi, lapoviță şi ninsori, inclusiv în Bucureşti

Sandra Ecobescu: Aici este o fotografie foarte frumoasă cu părinţii mei la Geneva, aici este tată, aici e mama. Care era foarte frumoasă şi elegantă. Scria presă vremii de la Geneva Monsieur ambasador Ecobescu şi frumoasă lui soţie. Şi aici este Tudor Arghezi cu Mitzura și Bariţiu, au venit în vizită la Geneva la ambasadă.

Cu nostalgie şi emoţie, Sandra Ecobescu ne introduce, astfel, într-o lume fascinantă. Lumea în care ea s-a făcut om mare. Dar în care a ajuns după ce a trecut printr-o mare tragedie.  

Sandra Ecobescu: Părinţii noștri biologici au murit într-un accident de avion. Se numeau Barciuc Alexandru și Viorica. Au murit foarte tineri și îmi place să zic că vor rămâne totdeauna tineri. 

Părinţii şi bunici Sandrei, morţi într-un accident tragic de avion

S-a întâmplat în iarna lui '74. O aeronavă Tarom cu 42 de oameni la bord s-a prăbuşit în munţii Lotrului. Nimeni nu a supravieţuit. În avion erau și părinții, și bunicii Sandrei. Ea nu-şi aduce aminte nimic. Era doar un bebeluș de câteva luni. Şi mai avea încă două surori mai mari. 

Sandra Ecobescu: A fost un accident care, cumva, a cutremurat societatea dar nu se făceau publice lucrurile de genul asta, pentru că era ceva neplăcut. Dar au circulat liste cu copiii care au rămas orfani.

Sandra și sora ei mai mare au ajuns în familia Ecobescu: "A fost un şoc"

Printre ei, şi un copil pe nume Mihai Bujor Sion. Adoptat, e drept, fără acte, de către Ion Iliescu. Sandra și sora ei mai mare au ajuns în familia Ecobescu. 

Sandra Ecobescu: Un gest de mare generozitate. Tata ne iubea foarte mult, niciodată nu am simțit, de fapt eu nici nu am ştiut că sunt înfiată până foarte târziu. Când am aflat întâmplător la școală, mi-a spus o profesoară binevoitoare, aveam vreo 14 ani. A fost un şoc, dar eu fiind o fire cu multă imaginaţie, cum poate deja ţi-ai dat seama, mi-am transformat povestea asta într-un fel de roman. Practic a fost o formă de apărare. M-am gândit, a, ce interesant, am un destin original. 

Destin care a făcut că ea să devină fiica unuia dintre marii diplomaţi ai acestei ţări. Şi el, un om cu un destin de poveste. 

Sandra Ecobescu: Un băiat simplu care a plecat singur, dintr-un sat, Băltişoara, din Gorj. La 12 ani a plecat cu un văr să meargă la Târgu Jiu să muncească în mină. A plecat cu trenul și în acest tren era o doamnă care a văzut acești doi copilași rătăciți să zicem, și doamna a zis - unde mergeți voi? mergem la mine să muncim. Haideți la mine acasă. Și tata mi-a zis că atunci a văzut prima dată baie. Și doamna aceasta i-a spălat, și soțul doamnei, ei nu aveau copii, soțul doamnei lucra undeva, avea legătură cu educația și a zis - voi vreți să mergeți în mină, dar haideți întâi să mergeți la școală. 

Nicolae Ecobescu a devenit primul român cu titlu de ambasador

De aici, totul s-a schimbat. Nicolae Ecobescu a devenit primul român cu titlu de ambasador, după al Doilea Război Mondial. A condus, pe rând, ambasadele din Elveția și Grecia. A fost șef al protocolului de stat în anii 80 dar și negociator, din partea României, la Națiunile Unite. Sandra retrăieşte azi, în casa "muzeu" a părinţilor, momente din copilăria ei ca un carusel de emoţii şi poveşti. Tata le vorbea despre oamenii care au schimbat România. Iar cu mama mergeau la muzeu, răsfoiau albume de artă sau ascultau teatru radiofonic. 

Sandra Ecobescu: De mică mama mă aducea aici la concerte şi asta m-a ajutat foarte mult să iubesc muzică clasică şi să am atracţia această către artă, cultură. 

Sandra iubeşte Bucureştiul, cu oamenii şi poveştile ascunse în spatele unor clădiri istorice

Aşa a ajuns Sandra să iubească Bucureştiul, cu oamenii lui şi cu toate poveştile ascunse în spatele unor clădiri care au făcut istorie. 

Sandra Ecobescu: Vorbim de o clădire construită în 1888, o poveste frumoasă în care românii au fost uniți. Ştim bine că a fost acea campanie dați un leu pentru Ateneu. Românii au creat împreună această inima culturală și iată ea a rezistat. În momentul în care s-a construit Palatul Telefoanelor, în anii 30, bucureștenii au fost scandalizați. Au zis că e ceva monstruos şi ani de zile mulți bucureșteni, în semn de protest, nu mergeau pe acel trotuar. Teatrul Odeon, o minune. Nu știu câți bucureșteni știu că acest teatru are un plafon care poate fi glisat și stai în sala absolut minunată, că o cutie cu bomboane, și vezi cerul înstelat.

Calea Victoriei: cele mai frumoase poveşti ale Capitalei

Aşa e toată Calea Victoriei - 2,7 kilometri în care stau înghesuite cele mai frumoase poveşti ale Bucureştiului interbelic. O mică bucată dintr-o Românie de care Sandra n-a putut să stea despărţită mai mult de câteva luni.  

Sandra Ecobescu: Sunt persoane care sunt supărate pe România. Şi confundă România cu un anumit moment politic sau cu personaje politice. Evident că românia este mult mai mult decât atât. Eu mă simt foarte bine în România și văd foarte multe lucruri bune care se întâmplă și mă concentrez pe lucrurile bune. Decât să stau să critic și să îmi pun atenția pe nenorociri, mă gândesc ce pot eu să construiesc în părticica mea de lume. 

Şi cum ar putea să dea mai departe tot ce a învăţat în copilărie. Cum să facă din artă, din cultură, din subiecte greoaie, ceva pe înţelesul tuturor şi la îndemâna tuturor. O şcoală altfel, fără note şi fără prezenţă obligatorie, cu lecţii despre Bucureştiul interbelic, antropologie, diplomație, religie sau scriere creativă. Toate predate de cele mai importante personalități ale momentului. 

Lecţiile de istorie le-au permis oamenilor să intre în palate ori în case celebre

Aşa a început totul. În scurt timp, la cursurile de la Fundaţia Calea Victoriei, deja nu mai erau locuri. Lecțiile de istorie sau de artă au coborât apoi în stradă. Şi le-au permis oamenilor să intre în palate ori în case celebre. Ori să simtă aerul vremurilor de altă dată, la evenimente cu ştaif şi lume bună. 

Sandra Ecobescu: În momentul în care am înfiinţat Fundaţia Calea Victoriei au fost mulţi oameni din domeniul culturii şi Neagu Djuvara şi Andrei Pleșu care au spus - era nevoie să apară aşa ceva. Oameni la care nu aş fi visat vreodată că o să ajung printr-un telefon şi o întâlnire, care au zis, da, vreau să pun umărul la chestia asta, la școala asta independentă. Ce tare, Sandra, cum v-ați gândit voi!

De 16 ani, Fundația Calea Victoriei spune poveşti, schimbă destine, formează generaţii. Aproape 80.000 de oameni au participat la cursuri. Dintre care, 6.500 gratuit. 

Sandra Ecobescu a reuşit să transforme un vis în realitate

Cu aerul său de aristocrată rătăcită în vremurile noastre, Sandra Ecobescu a reuşit să transforme un vis în realitate. Şi să dea mai departe cele mai importante valori preluate de la părinţi - că fără cultură se poate trăi, dar nu atât de bine, că educaţia deschide minţi şi inimi şi că cel mai uşor e să te faci remarcat la tine acasă, în România. 

Sandra Ecobescu: Aici e bine, hai să ne bucurăm. Aici au fost strămoşii noștri, bunicii, străbunicii. Hai să vedem ce e de admirat, ce e de învățat, ce e de împărtășit și de dat mai departe. Pentru fiecare dintre noi sunt șanse să faci o schimbare, sunt șanse să fii remarcat. Ai șanse să atingi comunitatea în care trăiești în bine.