Acasă nu e un loc, acasă e unde ţi-e inima
Poate mai mult decât în alţi ani, prima ninsoare din 2020 mă duce cu gândul acasă. Iar acasă e mereu acolo unde mi-s oamenii dragi.
De Amalia Dascălu la 30.11.2020, 19:41
Împrăştiaţi fiind peste tot, mai mereu ne adunam la ai mei, de Crăciun. Iar sărbătorile au început mereu în mirosul de cozonaci din cuptorul mamei şi în grija cu care tata pregăteşte toate cele de trebuinţă ca să fie totul bine. Pentru că vin copiii acasă. Pregătirile nu-s gata până nu ajung şi eu, pentru că e tradiţie deja să fac eu salata boeuf, aşa că se aşteaptă să fac asta, indiferent cât de mult întârzii.
Crăciunul e şi cafeaua din cana cu palmier, făcută în ibricul magic, ciobit deja de prea multă folosinţă. E trosnetul lemnelor care ard în sobă. E grătarul făcut de tata, în faţa căruia îţi îngheaţă nasul de frig, pentru că nu vrei pleci de acolo. E magie să-ţi ai oamenii aproape şi niciun Crăciun petrecut departe de ai mei nu a fost cu adevărat sărbătoare. Pentru că de acolo îmi vine liniştea. Şi siguranţa că, până la urmă, totul va fi bine.
A fost, şi încă e, un an greu de tot. Un an în care mulţi dintre noi ne-am văzut obligaţi să ne ţinem departe de oamenii dragi. Un an în care i-am văzut pe cei pe care îi iubim mai mult online decât în viaţa reală. Lucruri pe care le luam de bune, le ignoram sau chiar de care ne feream sunt acum lucruri după care tânjim. Să-ţi ţii în braţe oamenii, să-i atingi, să le zâmbeşti fără mască.
Cred că şi cel mai antisocial om le simte acum lipsa. Sărbătorile care vin vor fi, pentru mulţi dintre noi, la fel de grele ca tot anul ăsta. Ne-am săturat cu toţii de pandemie, de restricţii, de reguli care ne izolează. Anul ăsta, mai mult ca niciodată, avem nevoie de apropiere şi de sufletul care se vede pe chipul omului drag. Mai ales noi, cei care suntem departe. Anul ăsta, mai mult ca niciodată, vorbele bune au un rol cum nu au mai avut vreodată. Afectaţi direct sau indirect de pandemie, cu toţii ne-am trezit în situaţii noi anul ăsta.
Ne-am descurcat cum ne-am priceput şi am învăţat dând cu capul de pragul de sus sau încurajaţi de cei din jur. Iar când ne-a fost greu, am înghiţit în sec şi am luat-o de la capăt. Iar la final de zi un „eşti bine?” a mai şters din praful aşezat peste orele care abia au trecut.
Sper să mă lase pandemia să mă duc acasă de sărbători. Să fac salată boeuf. Să-mi ard limba mâncând un cozonac întreg abia scos din cuptor. Să-mi beau cafeaua la gura sobei. Să împodobesc bradul cu sor”mea. Să stau cu tata la grătar. Să-mi văd nepoţii cotrobăind prin genţi în căutarea cadourilor de la moşu” de la Bucureşti. Să împart masa cu oamenii care mi-s dragi. Să-mi regăsesc liniştea şi energia să o iau de la capăt.
Acasă nu e un loc anume în lume. Acasă e unde ţi-e inima. Unde ţi-s oamenii. În anul pandemiei, să fii acasă înseamnă cu atât mai mult. Aşa că asta aş vrea să-i cer moşului, de s-o putea, să fiu acasă de sărbători, indiferent unde m-aş afla.
