Fantezii electorale
Au trecut opt ani de când eram prin nişte sate uitate de lume în Iaşi, unde-i întrebam pe oameni cu cine au de gând să voteze. Din 2012 până acum, scena politică s-a schimbat şi nu prea. Promisiunile electorale la fel.
De Amalia Dascălu la 24.11.2020, 17:38
Alegerile locale din septembrie au mai triat un pic din listele cu nume de baroni cunoscuţi de toţi şi peste tot, aşa că pe alocuri am putea crede că sunt oameni noi în politică. De la centru însă, programele electorale par, în mare parte, un copy/paste după cele pe care le-am mai văzut deja.
În 2007 intram în presă şi scriam pentru prima dată de promisiunea că la Iaşi va fi construit un spital regional. La vremea aia, de spital se vorbea deja de vreo doi ani. 13 ani mai târziu, spitalul tot pe hârtie e. Pe hârtiile pe care s-au scris programele electorale, cam pe la toate partidele. În fiecare campanie electorală ne aducem aminte de spitalele regionale, în rest ne luăm cu altele şi nu le mai pomenim. Dar în campanie nu doare gura pe nimeni să promită. Aşa că asta spun toţi. Vom face, vom drege, vom avea. Totul va fi bine. #avemdităti
Parcă aşa spunea şi un fost ilustru ministru al Sănătăţii. Avem de toate. Să stea poporul liniştit, guvernanţii veghează. Poporul stă. Şi stă. Şi iar mai stă un pic. Până într-o zi când n-o să mai stea. În plină pandemie şi în ditamai anul electoral, noi auzim că vom avea spitale. Iar. Nici nu mai ştiu pentru a câta oară. În timp ce toţi se bat cu pumnii în piept că rezolvă tot, numai să le dăm voturi, pe lângă spitalele care stau să ne cadă în cap, pacienţii îngheaţă în corturi de triaj sau sunt trataţi în chestii care se cheamă pompos „spitale modulare”.
Ni se promit spitale regionale dotate ca-n ţările civilizate, dar în plină pandemie suntem trataţi în corturi sau în containere. Asta dacă avem noroc să fim trataţi. Că-n rest trebuie să avem singuri grijă de noi, că DSP te sună când eşti pe punctul de a ieşi din carantină ca să te anunţe că a aflat de existenţa ta.
În timp ce ni se promit spitale regionale, ne rugăm la întreg comitetul ceresc să nu ne îmbolnăvim, că dracu ne ia în spitalele de pe aici. Iar dacă nu mori de covid, poate mori carbonizat, că ia spitalul foc. Dar e bine că ni se promit spitale regionale. Că n-o să mai apuc eu să le văd în timpul vieţii mele pământeşti e deja altă treabă.
Bine că un actual ilustru ministru, devenit vedetă după ce s-a urcat pe pandemie, ne spune că suntem toţi vinovaţi pentru felul în care arată sistemul medical de la noi. Sigur, pentru cei care ştiu să citească sarcasmul, sunt convinsă că a fost presa rea şi duşmănoasă şi a scos declaraţia din context. Şi în timp ce pe hârtie construim spitale ca-n Vestul nu chiar sălbatic, în viaţa reală ne împiedicăm în hârtii, în vorbe scose aiurea pe gură, în prietenii de conjunctură, în 10% din valoarea contractului.
Că sistemul sanitar românesc e un pacient la terapie intensivă e deja un clişeu. Dar într-un an aşa cum n-a mai fost altul, în contextul în care am trecut deja de zece mii de morţi de covid, când saloanele de terapie intensivă sunt pline până la refuz sau iau foc pentru că instalaţia electrică pusă acolo în vremea lui Ştefan cel Mare e suprasolicitată, mă mir că nu le crapă obrazul să promită iar spitale.
Sigur, ca să-ţi crape obrazul ar trebui să şi ai aşa ceva. Ridic ochii şi-l văd pe colegul meu de la Cluj în live, povestind despre cum tragedia de la Neamţ a fost aproape să se repete. Şi văd cum arată spitalul de la Cluj. Clădire construită undeva înainte de 1900. Da, aţi citit bine, n-am scris eu greşit cifrele. Mi-e şi frică să mă gândesc câte spitale au deja sute de ani. Am umblat eu prin câteva dintre ele, permanent cu teama c-o să-mi cadă un tavan în cap.
Murim ca şobolanii în spitale, în timp ce capetele luminate ne promit iar că vor face bine şi frumos. Şi că vom avea spitale. Domnilor care ne cereţi voturile, mă iertaţi că-mi permit, de spitale avem nevoie acum. De fapt avem nevoie ieri. Nu pot să vă urez să ajungeţi ca pacienţi prin spitalele noastre, că mă bate Dumnezeu. Dar aşa ar trebui să fac. Poate abia asta v-ar trezi la realitatea în care trăim noi, muritorii de rând.
