Test de zâmbet: negativ

• "N-am mai putut să salvez nimic. Totul a rămas acolo. O viaţă am muncit". Flăcări violente lângă Mănăstirea Voroneţ. Două familii şi-au pierdut agoniseala într-o clipă

Cât am fost obligați să purtăm mască, practic, peste tot, în afară de propriile case - și pe unii îi bănuiesc că nu și le dădeau jos nici după ce închideau ușa în urma lor - eu, una, am învățat să le zâmbesc oamenilor cu ochii. M-am străduit ca, peste bucata aia de pânză, privirea mea să spună „Mă bucur că te văd, chiar dacă nu ne cunoaștem. Suntem oameni, suntem vii, iar Universul a vrut să ne întâlnim aici, acum.”

De când nu mai trebuie să purtăm măști pe stradă, mă pomenesc zâmbindu-le necunoscuților, cu riscul de a părea complet dusă cu pluta. Puțini întorc zâmbetul. Prea puțini. Mult, mult prea puțini.

Ce ni s-a întâmplat într-un an și patru luni? Știu ce ni s-a întâmplat, da, dar ce ni s-a întâmplat, totuși? Nu mai putem să simțim bucuria? Nu mai știm s-o arătăm? Ne-am îmbibat într-o tristețe perpetuă și ne-am obișnuit așa? De ce?

Nu știu alții cum sunt, dar mie mi-a lipsit al naibii de tare să văd fețe. Nu ochi, nu uitături. Fețe. Figuri întregi de oameni. Expresii. Să completez cuvântul vorbit cu mesajul netransmis decât de mimică. Vouă nu? Așa de iute am uitat cum e să zâmbim vesel, amar, cu subînțeles, galeș, ironic, fals, cum o fi, dar să zâmbim?

Vreți să facem un exercițiu? Eu - așa cum ziceam - o fac deja. De fiecare dată când ieșiți din casă, zâmbiți unui necunoscut. S-ar putea să fie cea mai proastă zi din viața lui, iar zâmbetul vostru să conteze enorm, chiar dacă n-o să aflați asta niciodată.