“Pertuismul” din sistemul medical. Cât de oportună este tutuiala pacienților?

Interviu cu Gabriel Negoescu, psiholog clinician.

• "Efectul Cîrstoiu" înainte de alegerile prezidenţiale. PSD şi PNL se îndreaptă spre o coliziune frontală: alegerile locale, test în cursa pentru Cotroceni

Nu de puține ori mi s-a întâmplat să merg într-un spital de stat și să fiu “tutuită” încă de la poartă, până în cabinet. Deloc surprinzător, rareori am întâlnit această familiaritate forțată în sistemul de sănătate privat. Dar nu despre el este vorba aici, ci despre “tutuiala” neîngăduită de interlocutor cu care sunt tratați vârstnicii, în spitalele de stat din România.

“Ridică-te, bunicule!”

“Ce-ai pățit, mătușă?”

“Hai, tataie!”

“Da’ ce te doare?”

Vă sună cunoscute aceste formulări?

Nu menționez acum cazurile recente, în care presa a semnalat carențele grave în modul în care sunt tratați pacienții.

Această infantilizare a unui om suferind seamănă cu politețea obligatorie în copilărie. Această politețe pare să devină, însă, opțională la maturitate, tocmai acolo unde este nevoie de ea.  Pe mulți, adresarea la “per tu” îi jignește, pe alții, îi lasă indiferenți. Pentru că întotdeauna este loc de mai bine în comunicarea dintre noi, l-am rugat pe psihologul clinician Gabriel Negoescu să facă o scurtă analiză a acestui tip de comportament, pentru a-i înțelege mai bine efectele.

Andreea Țopan: Fără a generaliza, fără a acuza sau eticheta, acest mod de a comunica îmi pare un soi de cutumă printre cadrele medicale, mai cu seamă, printre multe asistente medicale, când au în față un vârstnic. Cum explicați acest tip de comportament, domnule Gabriel Negoescu?

Gabriel Negoescu, psiholog clinician: “Ca întotdeauna, pot fi mai multe cauze, nu doar una singură.   La o primă evaluare, pot fi puse etichete de tipul: proastă creștere, lipsa de normă administrativă, prezumpția eronată a familiarității, iluzia economiei de timp, prin economia de cuvinte, replicarea modelului cel mai des întâlnit în societate, cutuma branșei care dă parfum exclusivist.

Este foarte important să ne gândim la nuanțarea explicației și în funcție de faptul că cel/cea care tutuiește o poate face cu intenție sau “pe pilot automat”.

În timp, de la Dl. Andrei Pleșu, până la Dl. Radu Paraschivescu, s-a tot analizat procesul, pe diverse paliere. Eu m-aș opri asupra a două niveluri de analiză, pe care nu prea le-am văzut explorate des în spațiul public, și anume: “medic wanna-be” – adică motivația “aspirațională” și “contractul relațional bilateral” – adică stabilirea de raporturi de putere.

Să le luăm pe rând:

“Doctorii pot și o fac. Noi, asistentele medicale, de ce nu am face-o? Suntem din aceeași branșă și “luptăm” sub același steag”. E foarte interesant de urmărit comportamentul asistentei medicale în prezența sau în absența unui doctor. Când doctorul se retrage, asistentul/a ocupă acel vid de prezență magică. Doctorul este speranța și zeul din cabinet/secție/spital la care vine politicos pacientul, se dezbracă de haine și de funcție și așteaptă să fie primit și să i se dea un verdict. Iar deciziile și diagnosticele curg “de la halat spre dezbracăt” și nu invers. Deseori,  cu cât diferența de vârstă între asistentă și pacient e mai mare cu atât probabilitatea de tutuială e mai mare.

Deși pare ceva similar, “contractul relațional bilateral” diferă de “medic wanna be” prin intenție și conștientizare. Când asistentul aspiră la halatul de doctor, nu realizează această aspirație și este, clar, un proces inconștient. Când se află în cazul al doilea, însă, el deja acționează intenționat cu diverse “arme”, printre care și “per tu”-ul, încercând să stabilească un raport de putere. Exact ca într-un contract impus și nenegociat la utilități, asistentul medical îți arată, din start, limitele “tale” ca pacient. Ți se subliniază clar diferența de poziție, de autoritate.

Și pentru că multe converg la pandemie acum, estimez că tot ceea ce se întâmplă în spațiul medical, zilele acestea, va accelera “pertuismul” și mai mult.

Andreea Țopan: “Pertuismul” acesta ar putea deveni dezirabil, dacă ar fi îngăduit, dacă am cere permisiunea pentru el, măcar din politețe.

Gabriel Negoescu, psiholog clinician: “Desigur! “Per tu”-ul este ceva ce se negociază direct, de la caz la caz, și va fi întotdeauna O.K., dacă este agreat de ambele părți. Probleme apar când nu toată lumea e de acord sau nu toți cei implicați au fost consultați.”

Andreea Țopan: Unele studii internaționale recomandă “tutuiala”abia după primele întâlniri cadru medical-pacient sau, cum spuneați, după ce este încuviințată. Dar cum limbajul verbal constituie sub 10% din mesajul pe care îl transmitem, ce sfaturi le dați cadrelor medicale care obișnuiesc să aibă acest mod de adresare?

Gabriel Negoescu, psiholog clinician: “Acestor cadre  medicale le recomand să nu uite au în față o persoană îngrijorată, care e, poate, chiar foarte speriată și care speră că, în această întâlnire,  poate avea niște răspunsuri pe care nu a reușit să le găsească în altă parte. Deci: contextul psihoemoțional în care are loc această interacțiune este important.

Contactul vizual este, de asemenea, important, mai ales dacă pacienții sunt femei. Bărbații sunt mai puțin deranjați de lipsa contactului vizual.

Cadrul medical este “sub reflectorul clientului” – e clar că îi ascultă toate vorbele și îi urmărește toate mișcările. Dacă ochii sunt pe ceas, pe telefon, sau mâna pe clanța ușii cabinetului sau salonului... toate acestea spun ceva.

Tonul este extrem de important în orice tip de comunicare. Zâmbetul și manifestările emptatice sunt totul. Cel care se destăinuie și are o problemă are nevoie să simtă că cel din față i-a înțeles problema și suferința. Altfel, omul pleacă și mai trist decât a venit. Sunt oameni care vin de departe, fac împrumuturi să stea la hotel pentru o consultație, apelează la o rudă să înnopteze sau să le supravegheze copiii, se învoiesc de la job, amână alte treburi pentru a fi la spital, în ziua aceea. Poate e bine să avem în minte acest context.

Și e important să nu confundăm empatia cu familiaritatea:

“Ce te doare, tataie?” vs.”Cu ce pot să vă ajut?”

“Ce vă deranjează, doamnă?”(adresare către persoane adulte)

“Ce vă supără, doamnă?”(adresare către persoane vârstnice)

E foarte important să înțelegem că un comporament conținător, cald și empatic reprezintă primul pas spre vindecare.”