Preoţii care alină sufletele pacienţilor din secţiile ATI: "Bolnavului nu îi este frică de Covid, îi este frică de moarte"

De un an şi jumătate, în prima linie, pe lângă medici, stau şi preoţii de caritate. Au învăţat să-şi poarte patrafirul peste combinezon. Să citească rugăciuni prin ochelari aburinzi. Au găsit metode să ducă împărtăşania până în zonele roşii. Au liniştit, au ajutat, au încurajat nu doar bolnavii, ci şi medicii. Pe mulţi pacienţi i-au ajutat să treacă dincolo. Iar pentru familiile lor au fost promisiunea vieţii.

• Războiul hibrid al Kremlinului. Propaganda rusă a inundat Tiktok cu mesaje prin care îndeamnă românii la un război direct împotriva Europei

"Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău..."

În secția de ATI a spitalului județean din Iași, liniștea prea greu de cuprins e spartă doar de sunetele aparatelor care țin oamenii în viață. Și astăzi, de rugă.

Ioan Pădurariu: Dacă dintre dumneavoastră e cineva care nu e intubat și care ar dori să se spovedească sau să se împărtășească, îl rog să îmi spună.

Este doar prima vizită dintre cele 10, chiar 20 pe care Ioan Pădurariu le face zilnic, la orice oră din zi sau din noapte, în zonele roșii sau verzi.

Ioan Pădurariu: Ca preot de spital ești un fel de pompier de serviciu.

Ascultă, se roagă, încurajează sau împărtășește. A sosit la biserica din inima spitalului chiar înainte de pandemie și a luat-o ca pe un semn că misiunea lui e mai mult decât să slujească în altar. Se echipează şi intră în spital fără teamă, ori de câte ori medicii sau aparţinătorii simt că numai rugăciunea ar mai putea face minuni pentru bolnavii de aici.

Ioan Pădurariu: De fiecare dată când ajungem în secție, cadrele medicale au grijă să ne pună și un acatist cu toți pacienții care sunt internați în secția respectivă și pentru care ei se roagă.

Doar agitația asistentelor îl întrerupe, când semnalul aparatelor le arată că starea vreunui pacient se schimbă în rău. În fiecare dimineață, biserica roiește de cadre medicale ieșite din gardă. Ochii lor plâng pe dinăuntru, dar pe obrajii unora mai curg șiroaie de lacrimi. Aici se face schimbul de recunoștință.

Ioan Pădurariu: Sunt astfel de răni și în sufletele lor. Mă bucur când văd că pacienți care, după ce se tratează, vin la Sfântul altar și trec pe pomelnicul lor cadrele medicale și vezi că se roagă pentru doctorul cutare sau pentru asistenta cutare care i-a purtat de grijă în perioada când a fost in spital.

Dumnezeu, în prima linie

Preotul e chiar singurul musafir care calcă pragul saloanelor timp de săptămâni, iar bolnavii, izolaţi de familii, se bucură până la lacrimi.

Pacient: În momentul când te vizitează cineva, în momentul în care ești căutat, sufletul parcă se întărește.

Dorian Oprişor, preot Timişoara: Misiunea mea e mai ușoară în spital decât cu oamenii sănătoși, pentru că în spital oamenii îl caută pe Dumnezeu mai mult și mai profund decât cei sănătoși.

Familii întregi internate se agaţă de credinţă, ca de o certitudine că doar aşa vor ieşi cu toţii, deodată, cu bine. 

Peste tot în țară, preoții de caritate, confruntați cu pandemia, obligați să-și poarte patrafirul peste combinezon, își văd pacienții pozitivi mai des decât îşi văd propriile familii.

Nicolae Tănase, preot Târgovişte: Intru mai des decât intru în camera fiicei mele. În pandemie, mi-a dat Dumnezeu să descopăr oamenii. Bolnavului nu îi este frică de COVID. Îi este frică de moarte și asta este cea mai mare durere a omului.

În noaptea de înviere, geamurile au rămas deschise, pentru ca slujba să ajungă și la cei imobilizați. Bolnavii în putere, pozitivi sau negativi, au ieșit la ferestre ca să cânte împreună cu preotul.