Femei în război. Pentru prima dată, o echipă de jurnalişti, exclusiv feminină, a participat la misiuni reale în Afghanistan

Afganistan. Război, deşert, misiuni periculoase, arme, gloanţe şi degetul permanent pe trăgaci. Nimic nu alege ţinta, în afară de om şi ordinul pe care-l execută. Iar situaţia se poate schimba într-o singură secundă.

• Jumătate de ţară, sub cod galben de vreme severă până sâmbătă seara. Rafalele de vânt depăşesc 50 km/oră

Afganistan. Război, deşert, misiuni periculoase, arme, gloanţe şi degetul permanent pe trăgaci. Nimic nu alege ţinta, în afară de om şi ordinul pe care-l execută. Iar situaţia se poate schimba într-o singură secundă. Şi nu contează dacă-n bătaia puştii se prăbuşeşte un bărbat. sau o femeie. Oamenii aleg Armata şi nu invers. Chiar şi reporterii.

Pentru prima dată, o echipă de jurnalişti, exclusiv feminină, a participat la misiuni reale în teatrul de operaţii din Afghanistan. În Kandahar. Iar femeile jurnalist, au urmărit, prin obiectivul camerei, femeile-soldat. Sanitari, comandanţi de pluton, psihologi, şoferi, femeile militar sunt prezente în fiecare Companie. Şi nu fac cu nimic mai puţin decât colegii lor, bărbaţii. În misiune ştii când pleci, dar nu ştii niciodată când sau dacă te întorci.  

La război, glonţul nu face diferenţa. Femei sau bărbaţi, în misiune, toţi sunt la fel. Şi trebuie să formeze o echipă. Unul dintre cei mai importanţi membri ai unui pluton este sanitarul. El este cel care, orice s-ar întâmpla, acordă primul ajutor camarazilor lui. Şi trebuie să-i ţină în viaţă! În Compania 4, plutonul 3, el. este o ea. Se numeşte Gabriela.

Gabriela Cernat, caporal: Sunt un om care caută perfecţiunea, deşi ştiu că nu există. Absolut în fiecare zi înveţi un lucru nou, pentru că simptomatologia este difertă de la om la om.

Gabriela se pregăteşte zilnic pentru fiecare misiune pe care o are de îndeplinit. Toţi militarii trebuie să poarte uniforma, bocancii, vesta, casca şi arma la piept. Ea are ceva în plus. Rucsacul medicului de pluton. În total, aproape 30 de kilograme.

Reporter: Nu sunt grei bocancii? Nu e grea arma?

Gabriela Cernat, caporal: Nu este greu. Totul vine de la sine. Atâta timp cât îi respecţi, atâta timp cât nu trebuie să se ferească de tine. Te respectă mult mai mult dacă tragi cot la cot cu ei. Îmi place enorm de mult! 

Sanitarul poate vindeca doar rănile fizice. Dar Teatrul de Război este dur şi aduce, de multe ori, traume emoţionale greu de depăşit. Explozia unei grenade, şuieratul glonţului care-ţi loveşte camaradul, rănile după un atac cu o maşină capcană, piererea unui om. Toate fac parte din misiunile pe care trebuie să le execuţi acolo. Pericole sunt peste tot! Şi într-o clipă mintea ţi se poate răsturna şi poţi pierde echilibrul. 

Daniel Coman, caporal: Am pierdut doi colegi. De fapt, nu i-am pierdut. Undeva, în sufletul nostru, îi păstrăm tot timpul.

Reporter: Rămâi cu teama că se mai poate întâmpla odată ce ai trecut prin asta?

Daniel Coman, caporal: Nu este o teamă, se poate întâmpla oricând. 

Cei care supravieţuiesc rămân cu răni profunde. Pe corp şi-n suflet. Iar când cele de pe corp nu mai dor, rămân rănile. care nu se văd. Pentru Batalionul 30, medicul de suflete este tot o femeie. Se numeşte Andreea Bădoi.

Andreea Bădoi, maior: Sunt alături de oamenii mei, de militarii mei, oricând şi oriunde. Cu toate resursele.

Andreea este psihologul Batalionului. Rolul ei este să-şi ajute colegii să treacă peste orice frământare. În materie de traume, în baza KAF, românca face echipă cu cei mai buni, dintre cei mai buni. Psihologii trupelor Americane. Iar experienţa lor este extrem de utilă pentru vindecare. Sindromul de Stress Posttraumatic este cea mai complexă, dar şi cea mai frecventă afecţiune în teatru.

Michael Benjamin Tenney, căpitan armata US: Este asociat cu o creştere a ratei suicidare, o rată crescută a consumului de droguri sau alcool. Creşte numărul de divorţuri şi infracţiuni. Între 8 şi 20 la sută dintre militarii care se întorc din război vor fi afectaţi de sindromul post traumatic. 

Reporter: Este o afecţiune care poate fi vindecată?

Michael Benjamin Tenney, căpitan armata US: Poate fi vindecată! Am văzut efectele.

Andreea are grijă de peste 400 de oameni. Orice gând, orice supărare, orice problemă - ea le ştie pe toate. Şi nu e uşor. Mai ales când vine vorba despre traume majore. Pentru că cei pe care colegii lor îi plâng la terapie au fost şi camarazii ei.

Andreea Bădoi, maior: Am trecut împreună prin nişte situaţii critice de-a lungul timpului. Încerc să nu-mi pierd cuvintele, să nu-mi pierd gândurile, pentru că asta am de făcut. 

Si vis pacem, para bellum! Dacă vrei pace, pregăteşte-te pentru război. Este o expresie latină adânc întipărită în gândurile militarilor, când pleacă în misiuni în teatrele de operaţii. Scopul suprem în Afganistan este menţinerea păcii. Şi instruirea Forţelor Afghane de a lupta împotriva insurgenţilor. Acolo nu ajunge oricine. Iar la comandă stau cei care se pregătesc cel mai bine.

Lavinia Morar, sublocotenent: În primul rând trebuie să ai o anumită atitudine şi o anumită poziţie ca să te impui. Pentru că fiind de un metru 60 şi având un pluton de subordonaţi de 1.90, poate şi postura nu te ajută. Dar tot timpul încerc să le demonstrez prin ceea ce fac eu că sunt bună şi să aibă încredere în mine. Suntem egali în armată. Indiferent că eşti femeie sau bărbat, aici e o egalitate. 

Lavinia are 24 de ani şi 26 de oameni în subordine. Printre ei, trei femei. Nu face diferenţe. Iar în faţa ei, toţi stau la fel de drepţi.

Reporter: Ce înseamnă uniforma militară pentru tine?

Lavinia Morar, sublocotenent: În primul rând, nu ştiu, mândrie. Tot timpul când o port, simt că sunt, aşa, în atenţie. Mi-e drag, uneori, să mă duc şi la Biserică îmbrăcată în uniformă.

Biserica din baza KAF este ortodoxă şi preotul care slujeşte e român. În fiecare duminică, militarii, îmbrăcaţi în uniforme, vin la slujbe. Un decor greu de descris în cuvinte, atunci când armele stau faţă în faţă cu icoanele. 

Reporter: Părinte, sunt zece porunci. Una dintre ele este să nu ucizi. Cum vă descurcaţi cu ele în cadrul în care lucraţi?

Gheorghe Nicolescu, preot militar, Batalionul 30, Protecţia Forţei: Noi nu am venit aici cu gândul de a ucide. Noi ne apărăm. Orice creştin, nu are în sânge ideea aceasta de a ucide.

În KAF Lavinia răspunde de cea mai importantă zonă. Poarta de acces în Bază. Oamenii ei trebuie să se asigure că nimic nu intră şi nimic nu iese fără respectarea procedurilor. Nici maşinile colegilor ei nu scapă de verificare.

În Kandahar, Ramona este şofer pe MRAP. O maşină doar un pic mai uşoară decât tancul. În ea duce şase militari în misiuni. Şi toţi o tratează ca pe egalul lor.

Ramona Benchea: Îţi faci ce ai de făcut. Şi în momentul în care ei văd că tu îţi faci treaba şi ţi-o faci foarte bine şi îţi dai toată silinţa, treburile intră în normal. Apoi lumea apucă să te cunoască şi apucă să te aprecieze. 

Războiul din teatru are un ecou extrem de puternic acasă. Familiile militarilor sunt, în fiecare zi, cu sufletul la gură. Daniel este puşcaş-lunetist. Are trei fete. Soţia şi fiicele lui. Tranşeele lor sunt îngrijorările, iar armele sunt pumnii strânşi pentru fiecare misiune.

Daniel Troneci, caporal: Tot timpul trăieşti cu gândul la ele, să ştii că sunt bine. Normal, tot timpul te gândeşti la ele.

Când armele tale sunt doar camera de filmat şi microfonul, dincolo de gardul bazei, ai nevoie de protecţie. Daniel a avut grijă. de noi. A depistat la timp, în faţa noastră, unul dintre cele mai mari pericole. O rachetă neexplodată.

Sonia Simionov, reporter Observator: Mi-am dorit foarte mult să ajung aici. Am ajuns, mă bucur că am avut experienţa asta

Loredana Popovici, operator imagine Observator: Nu mi-a fost teamă şi oamenii cu care eram în maşină mi-au zis că trebuie să fii un pic nebun să nu simţi frica, dar nu o simţeam pentru că eram cu ei! Şi ei sunt foarte bine pregătiţi!

Sonia Simionov, reporter Observator: Nu mai suntem doar jurnalişti. Am ajuns şi noi, ca ele, femei în război.