Secretele tulburătoare ale fostului orfelinat din Buşteni: "Copil fără nume, aşa m-a chemat până la 14 ani" (Video)

Povestea unui copil abandonat care a devenit medic de succes scoate la iveală alte sute de poveşti tulburătoare. În orfelinatul unde Valentin, erou al campaniei Ajut Eu, şi-a trăit copilăria de coşmar, o generaţie întreagă a îndurat bătăi şi umilinţe.

• Meteorologii anunţă o "schimbare majoră" a vremii. Vom avea fenomene extreme în ţară toată săptămâna

Povestea unui copil abandonat care a devenit medic de succes scoate la iveală alte sute de poveşti tulburătoare. În orfelinatul unde Valentin, erou al campaniei Ajut Eu, şi-a trăit copilăria de coşmar, o generaţie întreagă a îndurat bătăi şi umilinţe. Am mers pe urmele copiilor abandonaţi şi de părinţi, şi de sistem. Am găsit destine ruinate în orfelinatul transformat şi el într-o ruină. Dar şi copii care au reuşit în viaţă, cu propriile forţe. Urmăriţi povestea căminarilor, într-un reportaj exclusiv realizat de Mădălina Iacob şi Andrei Feraru.

"Căminarii, căminarii... Să vă arăt imnul acestui cămin. Căminarii, căminarii, ce-au avut şi ce-au pierdut în viaţă".

Nu au ştiut ce au avut şi ce au pierdut în viaţă. Ei sunt căminarii. Cei care au trăit pe pielea şi pe inima lor teroarea din cămin. Debusolaţi, abandonaţi, prea mici să înţeleagă ce li se întâmplă. Iar Vasile Porumbaru e unul dintre ei. 

Vasile Porumbaru, preşedintele Asociaţiei Viitorul Tinerilor: Nici nu ştiu ce reacţie să am, să plâng, să râd, dezastru aici... Aici erau săli de clasă, holul pentru festivităţi. Să îţi arăt camera mea şi să îţi spun câte ceva despre mine. Am fost abandonat când m-am născut

Avea trei ani când a ajuns în Casa de Copii "9 Mai", din Buşteni. Azi, fiecare pas pe care îl face prin încăperile clădirii părăsite îi redeschide rănile copilăriei. 

Vasile Porumbaru, preşedintele Asociaţiei Viitorul Tinerilor: Teroarea a fost undeva în '89, '90. Ce înseamnă teroare? Cei mari îi maltratau pe cei mici. Îi abuzau. Şi sexual. Educatorii îi lăsau pe ăştia mari cu noi şi făceau ce voiau cu noi. Cine erau ăia mari? Asistaţii, noi aşa le spuneam, erau cei care erau trecuţi de vârsta de a fi într-o casă de copii 

"Patul meu era undeva pe aici. Chiar cred că aşa. Au fost poveşti pe care mulţi preferă să le bage sub preş. Un caz care un asistat a agresat un copil sexual. Nu erau doar bătăi. Ai vreun semn? Da. Un semn şi aici. Nu ştiu dacă a fost de aici sau de la abuzurile fizice aplicate de asistaţi, în spate ceva alb şi prin cap am înţeles că am avut capul spart de mai multe ori". 

Fiecare lovitură năştea altă lovitură. În lanţul durerii erau prinşi 550 de copii. Un iad din care Livia Luchian spune că a încercat să îi dezlege, când a preluat conducerea orfelinatului, la începutul anilor '90. 

Livia Luchian, administrator la Casa "9 Mai", Buşteni: Eu cred că educatorii foloseau şi băieţii mari ca un fel de ajutor. Pac, veneau cei mari, vino la mine, ia şi tu una. De ce daţi doamnă? Păi şi tu ai dat. Şi în mine au dat alţii. De acum înainte nu se mai poate 

Vasile Porumbaru, preşedintele Asociaţiei Viitorul Tinerilor: Am avut educatori care nu erau nici pedagogi, nici psihologi, nici nu puteam să ne revoltăm, nu puteam să cerem ajutor

Puteau însă să fugă. Şi mulţi au făcut-o, pentru că saltul în gol spre necunoscut, într-o lume pentru care nu erau pregătiţi, li s-a părut mai uşor de îndurat decât umilinţa din cămin. 

Marius Vasilache: Hai să fugim din cămin, da să nu ştie nimeni. Unde să plecăm? Unde vedem cu ochii, hai! Am mers vreo două ore pe jos. A durat o oră până am dat de şosea. Nu ştiam ce e aia şosea, căminul era într-un câmp. Când m-a dus în gară, vedeam flori agăţate. Domnu miliţian, m-ati adus în străinătate? Tu nu ai mai fost aici? Unde ai fugit? De la cămin. De ce? Păi ne bătea. Cum, unde, nu mai ţin minte. Unde dormeai? Pe la ghene, prin canale, pe la trenuri, la metrou, autobuz, tramvai, canale. Şi ce mâncai? De pe jos, de la ghenă, mai îmi dădea lumea. "Copil fără nume". Aşa îmi spunea mie 

"Copil fără nume" a fost până la 14 ani, când a ajuns în alt centru de copii. Acolo l-au numit Vasilache Marius Toni. Şi-a câştigat un nume, dar nu şi o identitate. N-a avut certificat de naştere şi nici buletin până la 25 de ani. Când a primit şi o zi de naştere, aleasă la întâmplare, ca o ironie, de autorităţi. 1 aprilie. Viaţa şi-a recuperat-o mai târziu, când în cale i-a apărut Vasile Porumbaru. 

Fostul căminar care a reuşit să se salveze şi să îi salveze şi pe alţii. Să facă el ce nu a fost în stare statul: să pună bazele unei asociaţii prin care orfanii ajunşi la vârsta majoratului să îşi găsească drumul în societate, odată daţi afară pe uşa casei de copii. 

Constantin Plumb: Pentru mine a fost ca o palmă, pentru că eram omul care ieşise de la căldură, ca un cuib. Am ieşit din sistem, mi s-a dat hârtia, ia, descurcă-te

Puţini s-au descurcat. Cei mai mulţi au ajuns, din copiii nimănui, adulţii străzii. 

Gheorghe Ghiţă, om al străzii: Eşti fericit? Eu nu sunt fericit. Eu sunt pur şi simplu. Ushi, ushi, adică Dumnezeu ştie

Oamenii străzii trăiesc din mila Domnului şi a celor puţini care s-au îndurat de ei. 

Cornelia Iordache, bucătăreasă la Casa de Copii "9 Mai", Buşteni: După ce i-a dat pe ei afară, după 18 ani, după Revoluţie nu mai aveau voie să stea în cămin, le puneam în borcane mâncare de la prânz, de seară, pâinică, le făceam pacheţele, pacheţele. Mă urcam aici pe masă şi le dădeam pe geam. De multe ori mă prindea şeful şi ţipa la mine "Te dau afară cu ei cu tot". Ce să facem cu mâncarea? Mi-e milă de ei 

Vasile Porumbaru, preşedintele Asociaţiei Viitorul Tinerilor: Statul trebuie să ne dea în primul rând un mentor care să ne ajute şi să ne îndrume. Al doilea lucru, o locuinţă, să nu mai stăm la mâna primarului. Unde e trauma mai grea, să găsim un psiholog mai prietenos, asistent social deschis, terapeut. Poate avem nevoie şi de terapie unii dintre noi 

Recent, ministrul Muncii a anunţat că urmează să desfiinţeze centrele de plasament şi să construiască unele de tip familial. E un prim pas al unui stat care decenii la rând şi-a abandonat nu doar copiii ci şi patrimoniul. 

Clădirea a fost construită la începutul anilor 1900 de Ioan Slavici ca stabiliment balnear şi hotel cazino. A funcţionat câţiva ani în această formulă până când, în anul 1943, mareşalul Ion Antonescu a preluat-o şi a facut un spital pentru ofiţerii răniţi în război. Mai apoi a donat-o copiilor orfani. 

Şi aşa a luat naştere Casa de Copii "9 Mai" din Buşteni. A funcţionat în această formulă până în anul 2002. Copiii au locuit aici, au învăţat şi au crescut.

În anul 2002 au început procesele, licitaţiile, iar clădirea a fost preluată de o parte privată. Acum a rămas doar o ruină.