Reportaj exclusiv în Afganistan, acolo unde o femeie, Gabriela, e sanitarul unui pluton românesc de vănători de munte

Afghanistan este o ţară în care pericolele se întâlnesc pretutindeni! Iar o furtună de nisip transformă dramatic o misiune militară.

• România, lovită de un nou dezastru pe 29 septembrie. Viktor Orban anunţă că în Ungaria "situaţia încă este foarte gravă"

Afghanistan este o ţară în care pericolele se întâlnesc pretutindeni! Iar o furtună de nisip transformă dramatic o misiune militară. Pentru că insurgenţii, ascunşi de praf, pot apărea în spatele tău într-o fracţiune de secundă. Într-una dintre patrulele pentru identificarea unor sisteme explozive, în care au fost şi colegele mele, Sonia Simionov şi Loredana Popovici, praful s-a ridicat atât de mult încât comandantul a cerut retragerea de urgenţă.

Astăzi este frig. O vreme ciudată pentru Kandahar. Pare că soarele nu vrea să se arate. Şi stă să plouă. Dar misiunile nu ţin cont de vreme. Trebuie executate. Plecăm!

Cercetăm o zonă tranzitată des de patrulele noastre. Un punct cheie. Aşa că este un traseu cu risc mare de depistare de mine sau sisteme explozive. Trebuie să mergem pe urmele militarilor. Altfel e prea periculos.

În câteva minute apar afghanii. Poliţiştii au primit informaţii că suntem acolo. Pe maşină stă un locotenent cu arma încărcată la piept. Comandantul nostru ne face semn că e în ordine. Mă liniştesc... Încep discuţiile oficiale.

În timpul în care comandantul nostru discută cu şeful poliţiei de aici, în dispozitivul creat pentru protecţie de către maşinile militarilor noştri, copiii încearcă să se apropie. Cel mai probabil vor dulciuri sau apă. Nu e timp. Primesc două ciocolate şi fug. Vine furtuna de nisip!

Trebuie să ne retragem. Astfel de fenomene ne lasă fără unul dintre cele mai importante elemente de sprijin aerian. Nu putem fi văzuţi prin praf. Dar nici talibanii pot să nu fie reperaţi la timp. Urcăm în maşini şi mergem spre bază. 

A fost ultima misiune. Ne-am întors toţi. 

În bază, uşa cabinetului medical este deschisă. Înăuntru, zărim o siluetă. Cineva în uniformă îşi pregăteşte rucsacul pentru un exerciţiu. E Gabriela. Sanitarul plutonului 3. 

- Ca şi sanitar, am grijă de oamenii mei!

- Îi este greu unei femei într-o lume a bărbaţilor?

- Nu! Femeia este foarte puternică din toate punctele de vedere. Nu cred că poate să o doboare chiar aşa uşor. Casca şi vesta sunt de aceeaşi greutate şi probabil că de asta ne şi respectă. Porţi bocanci de aceeaşi greutate. Porţi centură, capelă. Nu este greu. Nu este greu.

Are 28 de ani, e deja la a doua misiune în Kandahar. S-a specializat în tratarea răniţilor împuşcaţi în zona toracelui. Însă, pe front, totul e o provocare, iar ea se simte pregătită. 

Pentru noi este ultima zi în teatrul de război. După două săptămâni de foc! Pentru militarii noştri şi pentru Gabriela, misiunea abia începe. Iar Gabi nu vrea să ne lase să plecăm fără să ne ofere ceva, din suflet. Îmi dă o eşarfă afghană. Apoi ne oferă cele mai importante lucruri pentru un militar...

- O să vă dau un pal pentru că aţi venit cu noi. Batalionul 30, vânători de munte, Dragoslavele. O să vă dau şi drapelul. Vă spun eu, că atunci când am auzit pentru prima dată Imnul României pe tărâm afghan a fost plin de emoţii ca şi acest moment!

Nu am nimic pentru ea acum. Dar i-am promis că în august, la întoarcerea din misiune, mă voi revanşa.