Oraşul din România, care i-a uimit pe nemţi şi care avea mai multe locuri de muncă decât locuitori, transformat în ruină de privatizări

Au fost vremuri înfloritoare când la Calafat existau mai multe locuri de muncă decât locuitori. Iar oraşul avea o platformă industrială care îi uimea pe nemţi. Dar, s-a dus gloria micului oraş în care Carol I a scris istorie şi a rostit celebra expresie "asta-i muzica ce-mi place".

• Rezultate parţiale provizorii alegeri prezidenţiale 2024

Privatizarea a însemnat, pentru zecile de mii de oameni de aici, ruină şi o viaţă plină de neputinţă şi neajunsuri. 

Gabriel Gheorghe, inginer chimist, fost angajat: "Aici sunt liniile tehnologice de care vă spuneam. Turinginul, care avea două fermentatoare. Glutamatul care avea 8. Aici e partea de atomizare".

O machetă ciobită. Atât a rămas din cea mai performantă fabrică de insecticide biologice de dinainte de 1989.

Reporter- Gabriel Gheorghe, inginer chimist, fost angajat: "Ce-a mai rămas, asta e conservarea?

Asta e conservarea, da".

Tehnologiile de aici atrăgeau ingineri şi tineri specialişti din toată ţara. Nimeni nu mai văzuse linii de producţie ca la Biosinteza.

Gabriel Gheorghe, inginer chimist, fost angajat: Am avut repartiţie la combinatul chimic Işalniţa/ şi, după aceea, la un institut de cercetări în Bucureşti. Şi am renunţat ca să vin aici. Tocmai pentru faptul acesta că era o tehnologie de top.

De la vis la ruină

Spuneai insecticide, îngrăşăminte, nutrienţi folosiţi în zootehnie, spuneai Calafat. Revoluţia a găsit Biosinteza cu peste 1500 de angajaţi. La primul zvon de privatizare, pe porţile fabricii au venit investitori unul după altul. În 1991, discuţiile cu o companie germană specializată în producţia de drojdie de panificaţie păreau să se încheie cu o investiţie.

Gabriel Gheorghe, inginer chimist: Au zis că, dacă ar fi să facem drojdie aici, nu am face numai pentru România, pentru Europa, am face pentru toată lumea.

Doar că afacerea s-a dezumflat. Statul român nu s-a înţeles cu firma germană. În 2002 Biosinteza a fost vândută unei firme patronate de un cetăţean arab. Apoi a intrat în "conservare". Pasul decisiv spre demolare. Valorificate unul câte unul şi vândute la fier vechi, utilajele au dispărut primele.

Aceeaşi soartă şi fabrica de zahăr

Aceeaşi soartă amară a avut-o şi fabrica de zahăr. Un colos ajuns în anul 2000 pe mâna fraţilor Eugen şi Nicu Mihăilescu.

"Sunt 38 de hectare. Aici erau, sunt porţile de intrare a autocamioanelor cu sfeclă, cu cântarele pentru cântărire".

Doi ani s-au mai produs zahăr brut şi melasă în fabrică. Apoi s-a aşternut praful".

Reporter- Ion Mărăşescu: - Vă mai amintiţi cum era când se lucra aici? Cum arăta platforma asta? Nici nu puteți să ne spuneţi.

Ion Mărăşescu a văzut cu ochii lui cum s-a clădit şi cum s-a năruit fabrica. Cu greu îşi stăpâneşte lacrimile în faţa noii realităţi.

Ion Mărăşescu, fost angajat: "Mă doare. În septembrie, când începea campania, aici era forfotă de lume. Pentru că se lucra în trei schimburi. Pentru că aveam navetişti care veneau din comunele din jurul Calafatului".

Fabrica ar fi putut fi salvată. Acesta a fost, de altfel, şi angajamentul pe care şi l-au luat investitorii.

Doru Mituleţu, primar Calafat: Menţinerea salariaţilor, retehnologizare şi reprofilarea societăţii La vremea respectivă, de mult apusă, Calafatul avea un număr de 20 de mii de locuitori. Iar salariaţi erau peste 20 de mii.

Gabriel Gheorghe, inginer chimist: Fabrica de biosinteze, fabrica de zahăr, termocentrala, mai era o fabrică de lapte, fabrica de conserve, fabrica de textile, când toate acestea s-au oprit, tot personalul, care era de ordinul miilor, a rămas fără obiectul muncii. Şi fără o perspectivă să se angajeze undeva.

Paragină şi pe alte fabrici

Ca într-un joc de domino, paragina a pus stăpânire rând pe rând şi pe fostele fabrici de conserve sau alcool din oraş. În laboratoarele de distilare şi procesare a materiei prime e azi saivan de oi.

A urmat termocentrala oraşului. Din cauza pierderilor colosale, fiscul a pus sechestru pe bunuri şi teren şi a scos totul la licitaţie. Calafatul era prăbuşit.

Cristina Oprea, reporter Observator: Uzina termică a ajuns şi ea, bucată cu bucată, la fier vechi. Singurele care au rămas în picioare: două foste rezervoare de păcură, în care asa zişii investitori nu s-au încumetat să intre cu flexurile, din cauza riscului de explozie.

În urmă, au rămas mormane de moloz cât vezi cu ochii. Şi aproape 17 mii de oameni care se încălzesc cu lemne, deşi locuiesc la bloc. Şi care nici nu mai îndrăznesc să viseze că va veni o zi în care viaţa va fi altfel pentru oraşul ajuns o ruină.