"Acum fugi, putem plânge după". Imaginea unei mame ucrainence care fuge cu fetiţa de mână a făcut înconjurul lumii

O mamă din Ucraina, care a fost fotografiată fugind cu fetiţa să de mână, pentru a scăpa cu viaţă de bombardamente, a vorbit pentru prima dată despre cum au reuşit să scape din infernul războiului.

• EDIŢIE SPECIALĂ Observator. Primele EXIT POLL-uri ale Alegerilor Prezidenţiale, ora 21:00, LIVE la Antena 1
• Un român de 100 de ani a votat la o secţie din Munchen

Fotografia Katerinei Titova și a fiicei sale, Tajisia, în vârstă de cinci ani, a făcut înconjurul lumii. În mijlocul dârmăturilor şi a vuietului exploziilor, Katerina și-a amintit că i-a spus Tajisiei: „Te rog, fugi acum, putem plânge mai târziu”.

Femeia de 35 de ani a adăugat: „Sprintam, târam copiii. Îndemnam: „Mai repede, mai repede!” Casele ardeau în jurul nostru. În privirea mea încețoșată, printre zgomotul asurtitor și teroare, am fost conștientă că un obuz va lovi în apropiere. Un soldat a țipat la mine: „Nu te uita în urmă, nu te uita! La zece metri de noi zăceau o mamă, un tată și fiica lor, morți pe drum. Obuzul i-a lovit direct, în timp ce alergau pentru a-și salva viața alături de noi”.

„Într-o clipă am fost în prima linie a războiului”

Creatoarea de bijuterii Katerina a continuat: „Nu am fost niciodată atât de speriată. Chiar nu credeam că vom reuși. Nu mi-am dat seama că fotografia noastră va fi pe prima pagină a The Sun”. Katerina încă purta aceleași haine când a scăpat din Hostomel, oraş din nordul Ucrainei, împreună cu soțul Olexandr, în vârstă de 35 de ani, și cu fiul lor, Makar, în vârstă de zece ani.

Ei stau acum în casa unor prieteni din Vinnytsia, în zona de vest a țării distrusă de război. Katerina a povestit cum au fost forțați să părăsească Donestsk, spre est, în 2014, după ce regiunea disputată Donbass a fost capturată de separatiștii pro-ruși. S-au stabilit în Hostomel, la periferia capitalei Kiev. Dar viața de familie a fost zguduită din nou, în dimineaţa zilei de 24 februarie.

„Într-o clipă am fost în prima linie a războiului”. Până pe 28 februarie, cadavrele s-au aliniat pe străzile învecinate. „Mi-a amintit de filmele de groază cu apocalipsa zombie. Dar cadavrele de pe pământ nu aparțineau unui film sau unui joc pe calculator. Bombardamentul s-a intensificat până când, într-o dimineață, un obuz a ajuns în curtea noastră. Suflul său a spulberat toate ferestrele. Clădirea s-a legănat înapoi și înainte ca și cum am fi fost pe o barcă. Picioarele mi s-au transformat în jeleu. Copiii erau teribil de panicaţi”, îşi aminteşte Katerina.

Acum fugi, vom plânge după

Familia a luat tot ce a putut, fiind nevoită să-și ia rămas bun în lacrimi de la pisică și cei doi câini. „Ne-am târât din casă pe mâini şi în genunchi, am simțit că totul în jurul nostru exploda. Pământul tremura. Am fost înconjurați de tranșee pline cu echipamente militare, arme – și mai multe cadavre”.

Profesorul de biologie, Olexandr, a povestit la rândul său: „Ne ghemuiam în timp ce alergam. Ne-am odihnit în curți, în case pe jumătate construite. Clădirile au luat foc. Le-am spus copiilor că suntem supereroi într-o aventură. Superputerea noastră era să alergăm. După 5 km, am ajuns la Butcha. (...) Pe 5 martie, o familie a încercat să iasă cu mașina din oraș. Au fost trimiși înapoi de soldați, care apoi au tras în spatele mașinii lor. Fiica lor, în vârstă de 16 ani, a murit pe loc. A fost elevă în clasa mea”.

A doua zi, familia a pornit din nou prin pustiu, pe aleile din spate, de-a lungul căilor ferate, spre Irpin. „Am mers 10 km. Copiii implorau să se odihnească. Îi grăbeam: Nu ne putem opri! Apoi un microbuz a oprit. Era deja plin, dar ne-au luat. Am ajuns până la podul distrus peste râul Teteriv”, a mai povestit Katerina.

Au improvizat o traversare peste râu. Ploua cu gloanţe şi obuze. Soldații ţipau la familii să fugă – iar Katerina și fata ei au fost surprinse în imaginea care a apărut pe prima pagină a The Sun pe 7 martie.„Tajisia plângea. După încă 100 de metri am văzut un alt autobuz”. Familia a fost dusă la periferia Kievului, unde s-a îndreptat spre est, spre Vinnytsia.

„Copiii sunt în stare de șoc, sunt prea speriați să iasă afară. Ei sunt speriați să vadă fumul ieşind dintr-un coș de fum. Dacă ne văd plângând, plâng şi ei. Trebuie să fim puternici. Sper că determinarea familiei mele arată lumii că Ucraina va câștiga războiul. Este doar o chestiune de timp”, a conchis femeia.