Bebelușul mort la botez: înecul secundar și schimbarea principală
De Ionela Nedea la 04.02.2021, 11:02
N-o să cer ca Biserica să-și schimbe regulile. Deși ar trebui. N-o să spun că e un obicei barbar sau o taină de care nu te atingi cu niciun preț. N-o să caut vinovați, deși tentația e mare. O să am un gând bun pentru familia distrusă de nenorocire și pentru preotul măcinat de remușcări. E tot ce putem face.
Și încă ceva. În urma cu doi ani, într-o vacanță la mare în Grecia, stăteam la barul de lângă piscina unui hotel de pe plajă. O fetiță de 11 ani de pe marginea bazinului îmi arată ceva nefiresc în apa transparentă. Un copil de mai puțin de doi ani părea că înoată, dând liniștit din mânuțe, de parcă ar fi făcut pluta. Doar că fața lui era complet sub apă. Fata de 11 ani a intrat rapid în piscină și a tras la mal băiețelul deja inconștient.
I-am făcut manevrele de resuscitare, așa cum am învățat la niște cursuri de la Crucea Roșie și, în scurt timp, copilul a vărsat și a început să plângă tare. Toată lumea a răsuflat ușurată. Doar că pericolul nu trecuse.
În câteva minute, până au venit părinții de pe plajă, (s-a dovedit că, într-un moment de neatenție, băiatul ar fi plecat de lângă șezlong și a intrat singur în piscina adâncă, în loc de cea pentru bebeluși), copilul a început să devină moale și să se învinețască în jurul gurii. A fost urcat rapid în mașină și dus la spitalul aflat la câțiva kilometri.
Atunci am auzit prima dată de înecul secundar. Adică, există situații când, după un asemenea episod, apa, chiar și în cantitate extrem de mică, ajunge în plămâni și îi irită. Apare edemul pulmonar și organismul e din ce în ce mai puțin oxigenat. Decesul poate surveni în câteva minute sau ore.
De aceea, e necesar ca, după ORICE incident în apă, copiii să fie supravegheați strict cel puțin 24 de ore. Somnolența, culoarea pământie a pielii și dificultățile de respirație sunt simptomele cele mai frecvente ale înecului secundar și momentul când se impune să mergeți urgent la spital.
La trei zile de la episodul care m-a marcat, am reîntâlnit părinții și copilul pe ferry-boat. Erau bine și li s-a spus că, dacă ar fi decis să nu meargă la spital sau să mai întârzie, vacanța lor s-ar fi transformat în tragedia vieții.
Cum am ajuns acasă, mi-am dus copilul la cursuri de înot. Am mers și eu, pentru a nu mai simți vreodată sentimentul de neputință în fața unei tragedii. Am repetat și tehnicile de prim-ajutor, ca să-mi amintesc exact toate procedurile.
E tot ce putem face constructiv. Măcar atât.
