Despre frică și alți demoni
Ai făcut vreodată un atac de panică? De obicei, începe cu senzația că te sufoci. Că o gheară invizibilă îți strânge pieptul și aerul nu-ți mai ajunge. Vederea ți se încețoșează, inima îți bate ca după maraton, totul pare că începe să plutească în jurul tău și simți că o să mori (nu mori).
De Laura Nureldin la 19.11.2020, 12:21
Pe scurt, ți se face frică. Brusc. O frică înfiorătoare, irațională, pe care aproape că nu o poți controla nici măcar dacă știi exact ce ți se întâmplă.
Or, frica e o chestie al naibii de puternică, și când – sau mai ales când – nu e vorba despre un atac de panică. În mod absolut natural, omul încearcă s-o justifice. S-o treacă prin filtrul rațiunii. Și, ca să nu fie singur în chinul lui, se străduiește să-i convingă și pe alții să-i trăiască frica. Sau, dimpotrivă, să găsească la ei motive pentru care frica lui e absurdă.
Începe să sune cunoscut? Probabil. Este ceea ce trăim de câteva luni încoace. O crevasă între cei ce își poartă groaza ca pe un stindard, o transformă în medalie și cauză nobilă, mustrându-i, demonizându-i, acuzându-i pe ceilalți, pe cei care își caută îmbărbătarea în conspirații. Aceștia din urmă le întorc acuzele, transformate în proiectile.
La mijloc, prinși între armate, mai sunt câțiva: oamenii care identifică și recunosc pericolul fără să-i dea dimensiuni biblice sau să-l minimizeze și care pricep că nici frica, nici bravada nu salvează nimic. Cei care acceptă că definiția curajului nu este absența fricii; că să ai curaj înseamnă să te încăpățânezi să trăiești agățâdu-te de bruma de normalitate care ți-a rămas.
La mijloc, prinși între armate, sunt cei pe care fricile străine îi lovesc în rațiune ca niște gloanțe rătăcite.
