Genunchiul puterii pe gâtul celui slab: exces de zel, exces de forță, exces de prostie

• ANIMAŢIE. Florin Piersic se pregăteşte de o nouă operaţie importantă. Primul mesaj transmis de pe patul de spital

Dacă nu am fi trăit în epoca telefoanelor care filmează, Zaharia Barbu, bărbatul de la Pitești ucis de un genunchi de polițist pus pe gât, ar fi murit, de fapt, de un infarct banal sau de o comorbiditate.

Și nu ai cum să nu faci o paralelă cu atitudinea politicoasă și răbdătoare a polițiștilor în cazul luării de ostatici de la Onești, unde un bărbat profund tulburat a luat doi ostatici, a amenințat ore în șir că-i va ucide și, în cele din urmă, i-a hăcuit într-un apartament, sub supravegherea și privegherea unor forțe de ordine speriate, depășite și complet nepregătite pentru situații de criză.

La noi, forța se aplică invers proporțional cu gradul de pericol. Sigur că e mai simplu să-ți arăți mușchii și să exersezi scheme învățate la fabrica de polițiști cu un bătrân ușor amețit, care doar se împotrivește verbal și nu reprezintă un pericol real pentru nimeni. E o meteahnă veche care, iată, poate costa vieți. Să vă aduc aminte de înmormântările șefilor de clan, păzite și escortate de ditamai șefi din Poliție și nederanjate chiar dacă încălcau legea fățiș și sfidător?

M-au urmărit mereu două exemple care mi-au arătat limpede că îmbățoșarea organului doar în fața unor băbuțe speriate nu este doar un mit.

Eram la început de carieră și am mers cu Poliția Locală într-o "acțiune" prin care curățau străzile de vânzători ambulanți. Prima „captură”: o femeie amărâtă, cu o ladă de covrigi calzi în fața Spitalului Colentina. Prinsă, legitimată, certată, amendată. Era deja un ritual pe care și polițiștii, și femeia îl jucau ca și cum ar fi fost prima oară. Nu era.

A doua „infractoare” prinsă în flagrant: o bătrânică zgribulită pe trotuar, cu o cutie pusă invers pe care aranjase trei flori, câteva legături de ceapă și alte verdețuri. Venise, biata de ea, dintr-un sat din Giurgiu, și nu-și scosese din ce vânduse nici măcar banii de bilet. Pe deasupra, se pricopsise și cu o amendă. I-am rugat pe vajnicii apărători ai legii să mergem pentru puțină acțiune în Piața Obor, unde, pe-atunci, colcăiau vânzătorii de țigări fără timbru și de telefoane furate. „A, nu, acolo nu intrăm, că ne e frică!”

Episodul doi. Razie în Gară cu Poliția. Niște amărâți de pensionari își vindeau studenților pe trei lei taloanele de tren pentru a face un ban în plus. Părea că atentau cel puțin la siguranța națională după desfășurarea de forțe de la fața locului. Au fost bruscați, umiliți și li s-a vorbit de sus de parcă săvârșiseră cel puțin crimă de gradul trei. Amenzile au fost usturătoare, dar cel mai mult cred că a durut sentimentul de neputință. Oamenii aceia au greșit, e adevărat. Dar nu-ți arăți mușchii și nu te încordezi doar la cei mai slabi, care greșesc pentru a supraviețui.

E o dublă măsură care doare și frustrează. Și nu ai cum să nu compari cum pentru mici găinării unii stau în pușcărie, în vreme ce alții sunt liberi, chiar dacă au furat milioane de euro și șansa unei țări întregi.

Și, în fiecare zi, ne sufocă revolta, nedreptatea și sentimentul nesiguranței: nu știi când, din senin, superi puterea care-ți pune un genunchi pe gât și te sufocă de-a binelea.