Nu e treaba mea!

Fără a vrea să generalizez, „nu e treaba mea” e cea mai întâlnită expresie din ultimele săptămâni. Poate doar în bula mea, habar n-am. Dacă aşa e, mea culpa. Dacă nu... Nasol.

• Alege ce urmează! Tu eşti liderul! Marcel Ciolacu, candidatul PSD la alegeri, faţă în faţă cu Alessandra Stoicescu de la ora 19:30, la Antena 1
• Platforma care a prezis victoria lui Donald Trump scrie despre cine va câştiga alegerile în România. Clasamentul Polymarket

Mii, poate zeci sau sute de mii de oameni au rămas de izbelişte în faimosul deja de acum proces de programare în platforma de vaccinare. Făcut fără cap şi fără coadă, sistemul a uitat sau a ignorat toţi oamenii care n-au acces la vreo formă de ajutor. La fel ca în cazul şcolii online, când sute de mii de copii au fost trimişi în faţa calculatoarelor pe care nici nu le aveau,  şi acum, oameni bătrâni şi bolnavi, fără internet, sunt invitaţi să se înscrie pe platforma care ar trebui să le garanteze dreptul la sănătate în plină pandemie.  Sigur, există şi alte variante. Oamenii pot suna la call center. Sau pot cere ajutor de la rude sau de la medicul de familie. Şi aici ajungem la problema care îi doare pe cei mai mulţi dintre noi. 

Ia medicul de unde nu-i. Am tot spus-o şi o mai spun o dată şi acum. Nu bag pe  toată lumea în aceeaşi oală. Nu arunc cu noroi, ca să mă exprim delicat, într-o categorie întreagă de medici. Am fost reporter pe sănătate, am umblat prin spitale şi pe la cabinetele medicilor suficienţi ani încât să-mi fac o părere măcar decentă, dacă nu completă. Dar ce văd acum pe site-uri, pe reţele de socializare, prin declaraţii, peste tot, mă depăşeşte, sincer. Medici de familie, cu mii de pacienţi pe liste, care spun senin că nu e treaba lor să-i înscrie pe platformă la vaccinare. Că nu-s plătiţi pentru asta, că nu e în fişa postului. Că mai ştiu eu ce. 

Pot înţelege expunerea unor probleme, că, slavă cerului, sunt o grămadă. N-au nici ei ajutor de nicăieri, n-au timp, n-au acces, cine ştie ce nu mai au. Da, înţeleg. Dar de aici până la „nu e treaba mea” e drum lung rău de tot. Părinţii mei nu-s suficient de bătrâni sau bolnavi, conform statului, ca să se încadreze în etapa a doua de vaccinare.  Dar sunt cadre didactice, deci au dreptul la vaccin, cu prioritate, în teorie. Înainte de a ne lămuri cum ar putea ei să-şi facă programare, le-am zis să se intereseze la medicul lor de familie, că el sigur ştie. Surpriză, nu răspundea nimeni la telefon la cabinetul medicului respectiv. Au aflat apoi de la alţi pacienţi că medicul închisese cabinetul în urmă cu o lună.  Era pensionar şi nu a mai vrut să-şi bată capul cu pandemia şi toate cele. Nu şi-a anunţat pacienţii, nu i-a lăsat în grija altcuiva. Nimic. A închis şi a plecat în treaba lui. 

"Art. 65. -

(1) Medicul de familie este furnizorul de îngrijiri de sănătate care coordonează și integrează serviciile medicale furnizate pacienților de către el însuși sau de către alți furnizori de servicii de sănătate.

(2) Medicul de familie asigură accesul în sistemul sanitar pentru pacienții săi, la nivelurile de competență cele mai adecvate nevoilor acestora".

E un fragment din Legea 95 din 2006, mai exact Legea Sănătăţii. Mă tem că mulţi au uitat asta. Şi aşa mii de oameni, bătrâni şi bolnavi, au fost lăsaţi să  bâjbâie în neştire în căutarea dreptului la sănătate.

„ARTICOLUL 34

(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.

(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice”.

Iar asta spune Constituţia României. Ştiţi voi, legea aia fundamentală, pe care mulţi o ignoră. Multe joburi sunt doar atât, nişte joburi. Te duci la muncă pentru că ai rate de plătit, familie de întreţinut, pentru că, vorba aia, trebuie să trăieşti cumva. Cred însă că pentru unele joburi trebuie să ai vocaţie,  asta dacă vrei să le faci bine. Profesorul ar trebui să fie construit sufleteşte exact pentru munca pe care o face, jurnalistul la fel. Şi medicul. Nu poţi face medicină  fără empatie. Spun asta având experienţa umblatului pe teren, printre medici. Şi ei sunt oameni ca noi toţi, cu propriile probleme şi frustrări, cu dureri de care pacientul n-are cum să ştie şi pe care nu le poate înţelege. Şi ei trebuie sprijiniţi şi ajutaţi pentru că, în ciuda a ceea ce cred unii, nici ei nu-s zei atoateştiutori. Dar pentru asta trebuie, măcar câteodată, să iasă ei înşişi să ceară acel ajutor. Pentru că atunci când primul lucru care-ţi iese pe gură, medic fiind, e „nu e treaba mea”, nu reuşeşti decât să-ţi frustrezi pacientul, care uită apoi şi ce ai făcut bine pentru el. Da, sistemul de sănătate de la noi e un dezastru ambulant, căpuşat de zeci de ani de indivizi care n-au văzut dincolo de comoditatea propriului scaun. Dar cum putem avea pretenţia să se schimbe ceva dacă ieşim toţi să spunem „nu e treaba mea”?