Pavilionul cinci sau țara ca un crematoriu
De Ionela Nedea la 29.01.2021, 14:22
„Povestea se repetă cumva”, a declarat constatator președintele României în fața spitalului în care tocmai arseseră de vii cinci oameni. L-aș corecta puțin. Nu se repetă „cumva”, se repetă întocmai. Și, da, putem constata și noi statistic: dacă în ultimele patru luni am avut șase incendii în spitale, dintre care unul în care au murit 15 pacienți, alți oameni vor arde peste aproximativ două luni, în locurile care ar trebui să-i vindece. De ce?
Pentru că "Ce pot să spun e că îmi pare rău.” Părerile de rău la nivel de șef de stat nu-și au locul. Spui „îmi pare rău” în situațiile inevitabile, în care nu poți interveni și nu ai responsabilitate. Nu soarta, nu întâmplarea au dus aici, ci un șir de decizii, erori, cârpeli și iresponsabilități au făcut ca bolnavii să ia foc pe paturile de spital. „Probleme structurale”, li se spune pompos de fiecare dată când se acoperă neputința.
O declarație sinceră a oricărui oficial ar fi trebuit să sune așa astăzi: „Suntem neputincioși. Nu mai știm ce să facem cu neglijența, proasta administrare, frigul și peticelile din sistem. Totul se destramă, trebuie să dărâmăm din temelii pentru a avea o șansă. Începem acum”. Dar nu... La noi merge în continuare minciuna care mai amână puțin o nouă tragedie. Și negarea evidenței.
„Felicit forțele de ordine pentru promptitudine”, a spus apăsat domnul președinte. Pentru ce? Pentru mortul găsit într-o baie după șase ore? Pentru că au avut „norocul” ca incendiul să fie în buricul Capitalei și au ajuns rapid? Nici nu știu cum să calific felicitările de lângă cenușa unor oameni.
La sfârșitul discursului prezidențial din fața Institutului Matei Balș, ca la manual, au venit promisiunea și speranța. Iohannis i-a cerut ministrului Sănătății Vlad Voiculescu „să lucreze cu celeritate la un proiect de reformă pentru sistemul de sănătate”. Cu alte cuvinte, o nouă „strategie” care va sfârși pe hârtie și în imagini superbe de PR.
E o scenă în documentarul „Colectiv”, în regia lui Alexander Nanău, care mă bântuie. Ministrul Sănătății la vremea aceea, același ca și acum, are o conversație cu o doamnă din minister. Știți genul: una dintre rotițele bine înșurubate în sistem, imună la schimbarea miniștrilor, și care-i răspunde la orice cu „nu se poate”. Și, până la urmă, ascunzându-și dezarmarea sub un zâmbet, Vlad Voiculescu n-are încotro, cedează și constată și el că nu se poate. Atunci am știut că nimic din ce ne arde pe noi nu va putea fi schimbat vreodată cu adevărat.
