Vremelnicia frunzei

De Crăciunul ăsta, am vrut să pun în brad numai globuri și ornamente vechi. N-am cumpărat nimic nou, n-am agățat în el nici măcar un fir de beteală din anii recenți.

• Reportaj Observator de la Ierusalim. Imagini din interiorul Sfântului Mormânt, cel mai important loc al creștinătății: "Pe această piatră arde Sfânta Lumină"

Nu am stat să mă întreb de ce; pur și simplu m-am dus la ai mei, în casa unde am crescut, mi-am pus albumul de Crăciun al lui Nat King Cole și, din toate cutiile cu podoabe pentru pom am ales numai lucruri din copilăria mea – globulețe miiici, mici, cum n-am mai văzut de atunci, jucării sclipitoare, care să reflecte frumos luminițele și un vârf din beteală argintie. A, da: și „globul bunicii” – unul din copilăria alor mei, pe care l-am iubit dintotdeauna – galben-auriu, „glazurat” cu cioburi minuscule de paiete și oglindă. Dacă ar mai fi existat instalațiile de atunci, le-aș fi pus și pe ele – una, cu becurile în forma florilor de crăciuniță, iar cealaltă, cu beculețe ca niște bomboane colorate. Dar nu mai sunt.

Cum ziceam, n-am stat să mă întreb de ce. Nu atunci. După aceea, însă, mi-am dat seama că îmi era dor. Dor de cea mai frumoasă bucată din viața mea. Dor de ai mei, așa cum erau ei atunci. Dor de ceilalți ai mei, care nu mai sunt deloc. Dor de o lume cu destule rele, dar cu multe bune. Dor de o liniște și o libertate pe care numai copilăria ți le poate da.

Îmi era dor de mine. De rădăcinile mele, de siguranța cu care mă puteam undui sub vremuri, știind că n-o să cad.

M-am uitat la bradul de Crăciun și m-am gândit la ce înseamnă, de fapt, un pom, oricare ar fi el. Stabilitate. Rădăcini. Dăinuire. Sigur, bradul este unul dintre puținii arbori pe care toamna nu reușește să-i dezbrace și să-i lase așa, triști și golași, până când vine primăvara ca să le dea straie noi.

Dar bradul este excepția. Cei mai mulți copaci trec, an de an, prin umilința asta. O umilință aparentă.

Să ne gândim puțin: da, un arbore desfrunzit e o imagine dezolantă. Deprimantă, chiar. Frunzele îi zac la picioare, iar crengile înnegrite de ploi par aproape indecente, așa cum se conturează pe cerul cenușiu. Însă, nu după multă vreme, frunzele pierdute sunt înlocuite de altele, care îi redau culorile vibrante și bogăția coroanei.

Copacul e tot acolo. A fost despuiat, biciuit de ploaie, de vânt și de șfichiul înghețului. A rămas în picioare. Statornic. Drept. Sau noduros și cocârjat, dar cu rădăcinile bine înfipte în pământ.

Aveți idee cât de mult semănăm noi, oamenii, cu o pădure? Nu pentru că am avea fălnicia și neclintirea copacilor, deși poate că tindem spre ele. Nici pentru că putem fi retezați cu aceeași ușurință cu care un stejar viu de secole poate cădea sub lama drujbei.

Ci pentru că ne place să ne credem arbori – bine înrădăcinați, măreți, dăinuitori, capabili să înviem iarnă după iarnă cu aceeași vigoare.

Da, tuturor ne place să ne credem arbori. Însă cei mai mulți suntem frunze.