Zâmbete împărțite cu vioara, în templul durerii de la Spitalul Marie Curie
În parcare, sub geamurile saloanelor, o tânără începe să cânte la vioară. Medicii aplaudă emoţionaţi, în timp ce, de la ferestre, copiii se bucură de spectacolul unic.
De Redactia Observator la 21.04.2020, 11:57
- Alexandra cântă la spitalul Marie Curie.
- Tânăra este voluntară la secţia de oncologie.
Spitalul Marie Curie, ziua de Paște, în parcare, sub geamurile saloanelor, o tânără începe să cânte la vioară.
Medicii aplaudă emoţionaţi, în timp ce, de la ferestre, copiii se bucură de spectacolul unic.
Alexandra Dromig, violonistă: Am venit să încerc sa le zmulg un zâmbet şi părinților şi copiilor, cât și cadrelor medicale pentru că ei sunt aici pe baricade. Au ieşit părinţii cu copiii la geam. Emoţia a fost foarte puternică. Mi se mai întâmplă să plâng în timp ce cânt, dar acum, într-adevăr, a fost copleşitor.
De doi ani, Alexandra încearcă să aducă o rază de speranţă la spitalul Marie Curie. Tânăra este voluntară la secţia de oncologie.
Alexandra Dromig, violonistă: Suntem o mână de voluntari. Venim aici la zilele de sărbătoare, la zilele copilului pentru că sunt multe cazuri aici de familii care practic locuiesc în spital şi sunt singuri.
Sărbătorile sunt însă cele mai dificile momente.
Alexandra Dromig, violonistă: Sunt foarte multe cazuri de copilaşi bolnavi şi sunt din provincie, sunt la vârste inimaginabile. Este. Unii sunt foarte, foarte mici, sunt bebeluşi.Este foarte dificil pentru că ei stau mereu închişi în salon, vine foarte puţină lume la ei. Nu prea ai voie să-i vizitezi. De când a intervenit toată situația asta cu coronavirusul, joia, când veneam noi în vizită, se fac live-uri pe Facebook. Ei au nevoie de lucruri foarte bune și pozitive, să se încarce. Şi emoţia pe care o eman este poate amplificată de starea mea de părinte.
Voluntariatul printre copiii bolnavi este o misiune pe cât de nobilă, pe atât de dureroasă. Iar Alexandra simte din plin fiecare emoţie.
Alexandra Dromig, violonistă: După ce plec, trag mașina pe dreapta, mă descarc și apoi mă duc acasă la copiii mei. Am zis şi eu, la început, că nu cred că aş putea. Dar mi-am dat seama că un fir de bucurie face mai mult decât egoismul meu de a nu intra şi a nu vedea ce se întâmplă acolo.
