Alexandra, o poliţistă de la Brigada Rutieră, a murit de cancer la 41 de ani. "Îi părea nespus de rău că se duce". Doi copii minori au rămas fără mamă

Alexandra Iordache, o poliţistă de la Brigada Rutieră din Bucureşti, a murit la 41 de ani, după ce a pierdut lupta cu cancerul.

• ANIMAŢIE. Imagini apocaliptice chiar în ziua de Paşte: Natura s-a dezlănţuit cu furie şi a măturat totul în cale în mai multe localităţi din ţară

Toţi, atât colegii, cât şi familia, şi-au unit eforturile pentru ca femeia, mamă a doi copii, să beneficieze de cel mai bun tratament.

A luptat mult pentru copiii ei, dar şi pentru cei care au înconjurat-o cu multă iubire. Dar nu a fost suficient. Deşi i-a părut rău că se duce până în ultima clipă, Alexandra a obosit în faţa cumplitei maladii şi a cedat.

Doi copii de 6 şi 8 ani au rămas fără mama lor.

Bogdan Bănică, președinte executiv al Sindicatului Național al Polițiștilor din România DECUS, a fost cel care a anunţat moartea Alexandrei.

A pierdut lupta cu necruţătorul cancer

“Am rămas cu toții împietriți la aflarea cumplitei vești. Colega noastră din cadrul Brigăzii Rutiere, Alexandra Iordache, a pierdut lupta cu cancerul.

Încă de când a aflat cumplitul diagnostic, Alexandra a început să lupte din răsputeri, fiind încrezătoare că va supraviețui. Tratamentul fiind unul foarte costisitor, familia, colegii și prietenii s-au mobilizat încercând să o ajute. Au fost organizate evenimente sociale, culturale și sportive pentru a o sprijini, toate acestea fiind mediatizate la nivel național. HOPE RUN for Alexandra.

Cu toate acestea, se pare că îngerii aveau nevoie de ea în cer, așa că Dumnezeu a chemat-o la el. Mult prea devreme, la doar 41 de ani. Fire veselă și optimistă, reușea să aducă zâmbete pe chipurile tuturor celor cu care interacționa. Avea o energie aparte, își adora copilașii, își iubea mult familia și profesia, aceea de polițist rutier.

„Îi părea nespus de rău că se duce…până în ultima clipă a spus că îi pare nespus de rău”, mi-a povestit prietena ei cea mai bună, a scris Bogdan Bănică pe blogul său.

Povestea tristă a Alexandrei din momentul diagnosticului crunt

“Să presupunem că de câteva zile vă simțiți rău, vă doare un picior sau o mână ori pur și simplu vă simțiți obosiți. Ce faceți? Sigur nu vă duceți imediat la medicul de familie. Luați un medicament care îl aveți în casă și vedeți că nu vă trece. Atunci dați o fugă pe la farmacie, poate vă dă farmacistul o vitamină să vă reveniți. Mai vorbiți cu un prieten cu o prietenă care vă recomandă un tratament naturist. Așa trec aproape două sau trei săptămâni și constatați că medicamentele și tratamentele naturiste nu au avut niciun efect. Vă hotărâți să mergeți la medicul de familie, faceți programare așa mai trec trei-patru zile. Medicul de familie vă consultă și vă dă o trimitere la un internist. Dacă aveți noroc în cinci zile găsiți un loc liber și mergeți la consult. Acesta vă dă un set de analize pe care le faceți și așteptați rezultatul în alte zece sau mai multe zile.

Cu rezultatele mergeți la medicul internist care după ce consultă rezultatele vă face o trimitere la oncologie. Acum este momentul în care începeți să vă îngrijorați, dar nu prea tare, vă spuneți că probabil a greșit medicul, eu nu pot să am așa ceva. La oncologie dai peste o doctoriță amabilă care se uită peste analizele tale și îți spune că trebuie să mai faci și un RMN. Afli că pentru a face acest RMN trebuie să aștepți aproximativ 6 luni, dacă vrei să fie decontat. Ce faci în situația asta? Alegi varianta să mergi la privat și reușești să te programezi în 1-2 zile.

Cu rezultatele te întorci la doctorița drăguță de la oncologie care îți spune că mai trebuie să faci și o biopsie. Din nou, reiei traseul la privat și faci și această analiză, rezultat care durează 20 zile. Când acesta vine, mergi din nou la oncologie, iar doctorița drăguță te întreabă de familie, de copii și îți spune că trebuie să faci un tratament o dată la 3 săptămâni și într-un plic îți dă raportul medical, iar la diagnostic menționează: melanom malign gradul IV.

Ce faci în acele clipe? Simți cum cerul pică pe tine și nu mai auzi nici vorbele medicului, numai un țiuit în urechi. Te gândești la copii, la părinți la toți cei dragi. Apuci să bâgui către doctorița drăguță – De la ce? De ce eu?, iar aceasta deja cu zeci sau sute de pacienți care i-au trecut prin cabinet, unii fiind chiar rudele ei, se uită la tine cu o privire rece și îți răspunde cu vocea stinsă ”Dacă aș știi de la ce, aș fi câștigat premiul Nobel pentru medicină!”

Ieși din cabinet năuc de tot ce ti-a spus medicul! Ajungi acasă și începi să cauți pe net.

Afli că toată lumea a plecat în Turcia sau în Austria pentru second-opinion. Te hotărăști să pleci și tu. Totodată nu vrei ca lumea să afle despre problemele tale, poate nici nu sunt adevărate, îți spui. Așa mai trec 2 săptămâni, până îți faci formele, pașapoarte etc.

În Turcia la Anadolu îți dă același diagnostic și îți spune că trebuie un tratament de cel puțin 2-3 luni, care costă 23.000 de EU pe lună. O sumă extraordinar de mare pentru tine. Nu mai știi ce trebuie să faci, prima dată vorbești cu familia, ar vrea să te ajute dar nu dispun de acești bani. Te uiți în ochii copiilor tăi și vezi că ai pentru ce să lupți, vrei să-i vezi mari mergând la școli, iar apoi să joci la nuntă. Atunci te hotărăști să ceri ajutor la colegi, la prieteni, la necunoscuți.

Constați cu bucurie și surprindere câți oameni îți sar în ajutor!”

„Rămâne un gol imens în urma ta, Alexandra, și știm că sufletul tău bun ne va veghea de undeva de sus. Odihnește-te în pace, draga noastră colegă… ”