Despre frică și alți demoni

De Laura Nureldin.
Publicat: 19.11.2020, 11:38.
Actualizat: 19.11.2020, 12:21

Ai făcut vreodată un atac de panică? De obicei, începe cu senzația că te sufoci. Că o gheară invizibilă îți strânge pieptul și  aerul nu-ți mai ajunge. Vederea ți se încețoșează, inima îți bate ca după maraton, totul pare că începe să plutească în jurul tău și simți că o să mori (nu mori).

Pe scurt, ți se face frică. Brusc. O frică înfiorătoare, irațională, pe care aproape că nu o poți controla nici măcar dacă știi exact ce ți se întâmplă.

Or, frica e o chestie al naibii de puternică, și când – sau mai ales când – nu e vorba despre un atac de panică. În mod absolut natural, omul încearcă s-o justifice. S-o treacă prin filtrul rațiunii. Și, ca să nu fie singur în chinul lui, se străduiește să-i convingă și pe alții să-i trăiască frica. Sau, dimpotrivă, să găsească la ei motive pentru care frica lui e absurdă.

Începe să sune cunoscut? Probabil. Este ceea ce trăim de câteva luni încoace. O crevasă între cei ce își poartă groaza ca pe un stindard, o transformă în medalie și cauză nobilă, mustrându-i, demonizându-i, acuzându-i pe ceilalți, pe cei care își caută îmbărbătarea în conspirații. Aceștia din urmă le întorc acuzele, transformate în proiectile.

La mijloc, prinși între armate, mai sunt câțiva: oamenii care identifică și recunosc pericolul fără să-i dea dimensiuni biblice sau să-l minimizeze și care pricep că nici frica, nici bravada nu salvează nimic. Cei care acceptă că definiția curajului nu este absența fricii; că să ai curaj înseamnă să te încăpățânezi să trăiești agățâdu-te de bruma de normalitate care ți-a rămas.

La mijloc, prinși între armate, sunt cei pe care fricile străine îi lovesc în rațiune ca niște gloanțe rătăcite.

Descarcă aplicaţia Observator News din Google Play sau App Store şi fii la curent cu ştirile momentului din România şi din lume.