Medicul militar căpitan Mihai Mărginean, despre infernul de la Spitalul Judeţean Suceava: "A fost oribil. Nu mi-a venit să plâng. Mi-a venit să urlu" (Video)

Suceava este, şi acum, infernul care a ucis sute de oameni şi a ridicat statistica infectaţilor cu COVID 19 cu peste zece procente. În cel mai mare focar al României a fost nevoie de forţe armate pentru a salva vieţi.

• Cât ar putea veni factura la energie în funcţie de câte grade sunt setate în locuinţă

• Mihai Mărginean s-a infectat după ce a petrecut o săptămână în infernul de la Suceava.
• Medicul militar recunoaște că există un deficit mare de personal.

Spitalul Judeţean din Suceava a fost primul militarizat din ţară. În prima linie şi ultima redută a fost un medic militar de terapie intensivă în vârstă de 34 de ani. Căpitanul Mihai Mărginean spune povestea unei misiuni imposibile, în exclusivitate la Observator.

Sonia Simionov, reporter Observator: Ce a însemnat, pentru dumneavoastră, Suceava? 

Mihai Mărginean, medic militar: A fost oribil. 

Spitalul Judeţean Suceava. Locul unde zece medici militari au ţinut în echilibru, pe marginea prăpastiei, un dezastru pentru care nimeni nu a fost cu adevărat pregătit. Printre ei, căpitanul Mihai Mărginean. 

Mihai Mărginean, medic militar: În seara în care mi-am început prima tură în Spitalul din Suceava, în terapie intensivă, am rămas cumva singur între aproape 30 de paturi pline cu pacienţi, într-o stare critică. În momentul ăla am simţit senzaţia asta de neputinţă. Pacienţii au început să se deterioreze, mai întâi unul, apoi altul şi am continuat aşa pe tot parcursul acelei nopţi. 

Sonia Simionov, reporter Observator: Câţi vă mureau pe zi? 

Mihai Mărginean, medic militar: În prima zi am avut patru sau cinci decese. 

Prima tură a durat 12 ore. Iar tot ce învăţase în 15 ani de terapie intensivă s-a transformat într-o secundă. 

Mihai Mărginean, medic militar: Erau elemente la care nu te-ai fi gândit înainte: cum ar fi, cum să folosesc stetoscopul? Stetoscopul se bagă în urechi, urechile erau acoperite de glugă. Sau ce faci când se aburesc ochelarii şi ochelarii se aburesc exact când nu ai nevoie să se aburească. 

Una dintre cele mai mari provocări pentru medici era să comunice cu pacienţii. Aproape imposibil, din spatele combinezoanelor şi al măştilor. 

Mihai Mărginean, medic militar: Vedeţi, faţa noastră poartă multe din personalitatea noastră. Şi noi comunicăm prin gesturile noastre într-un mod nonverbal suficient de mult. Nu mă vedeau, ştiam sigur că nu mă văd. Mai mult decât atât, nu reuşeam să mă opresc din a-mi imagina cum mă văd eu prin ochii lor. Mi se părea oribil. 

În fiecare tură, medicii erau aceiaşi, iar pacienţii alţii. De fiecare dată, mai mulţi decât ar fi putut să trateze, să salveze o mâna de doctori cu mâinile goale. 

Mihai Mărginean, medic militar: Avem deficit de personal în orice spital şi în orice specialitate. Această pandemie ne-a demonstrat sau ne-a adus în vedere, dacă mai aveam nevoie să ne aducă cineva în vedere acest lucru, că suntem periculos de insuficienţi. Nu pentru că cineva a decis că atâţi sunt suficienţi, ci pentru că alţii nu erau. Trebuia să ne descurcăm cu ce avem. Pentru că altceva nu era. Oamenii au, în situaţii de genul ăsta, două reacţii posibile. Îi spunem noi: fight or flight. Adică, fugă sau luptă. De obicei, reacţia mea este de luptă, dar în clipa aia, cu totul excepţional, senzaţia a fost de fugă. 

Sonia Simionov, reporter Observator: De ce nu aţi fugit? 

Mihai Mărginean, medic militar: Pentru că mi-am dat seama că nu mai rămâne nimeni. Nu mai rămâne nimeni, dacă eu fug, chiar şi emoţional, nu fizic, dacă mă eschivez în orice manieră. Nu mai rămâne nimeni. 

Toţi au simţit la fel. Şi mulţi s-au infectat. Mihai Mărginean a fost atins de virus după o săptămână, pe frontul din Suceava. 

Sonia Simionov, reporter Observator: Cum v-aţi dat seama că sunteţi infectat? 

Mihai Mărginean, medic militar: Am avut frisoane şi mă dureau picioarele foarte tare. Era ceva atipic. Durerea era ceva atipic. Eram atipic de obosit. 

Aşa că a trebuit să "dezerteze" fără voia lui. Să abandoneze misiunea. 

Sonia Simionov, reporter Observator: Aţi plâns vreodată? 

Mihai Mărginean, medic militar: De multe ori. Dar acolo, la Suceava, nu. Mi-ar fi plăcut să pot să plâng acolo. Nu mi-a venit să plâng. Mi-a venit să urlu. Mi-a venit să ţip. Plânsul poate că vine după aceea, poate că vine după o stare interioară de linişte. Misiunea nu se încheiase, nici acum nu e încheiată. 

A fost gândul cu care Mihai Mărginean a decis să facă publică frustrarea care-l măcina. Imediat după ce s-a infectat, a scris o scrisoare. Presa a numit-o atunci "mărturia unui medic militar". Noi, i-am dat astăzi glas. 

Pe medicul Mihai Mărginean l-am cunoscut după ce s-a vindecat, la Cluj, în Spitalul Militar de Urgenţă "Doctor Constantin Papilian". Căpitanul de 34 de ani este specialist în Anestezie şi Terapie Intensivă. 

Mihai Mărginean, medic militar: Ştiţi de ce face pacientul meu bradicardie, acum? Pentru că eu îi apăs pe carotide şi îi fac masaj pe carotide. Bravo, man, meriţi să treci clasa! 

Aşa cum pacientul a trecut cu bine peste operaţie. Doar că nu toţi au această şansă. 

Mihai Mărginean, medic militar: Mortalitatea este între 35 şi 50% într-o terapie intensivă. E foarte mare. Avem pierderi omeneşti aproape în fiecare zi. La sfârşitul zilei nu facem altceva decât să negociem câteva momente în plus pentru pacienţii noştri. Dacă este o zi, ne bucurăm. Dacă sunt două, ne bucurăm şi mai mult. 

Sonia Simionov, reporter Observator: E ceva ce aţi fi făcut altfel? Dacă v-aţi duce acum, aţi face altfel? 

Mihai Mărginean, medic militar: Da. M-aş duce cu o atitudine mai rezervată. Cred că trebuie să ne cunoaştem limitele. 

Sonia Simionov, reporter Observator: Acestea fiind spuse, care este lecţia? 

Mihai Mărginean, medic militar: Va trebui să acomodăm în viaţa nostră astfel de evenimente. Va trebui să ne pregătim mai bine. Va trebui să tratăm cu mai multă seriozitate. Va trebui să încercăm să avem încredere unii în alţii. Să ne amintim de acele momente în care pacienţii aveau încredere în medicii lor. 

Situaţia din Suceava a fost stabilizată, spitalul a fost demilitarizat, oraşul a ieşit din carantină şi medicii militari s-au întors în locurille de unde au fost detaşaţi. Spitalul Judeţean rămâne, însă, un simbol şi o lecţie.