Psihiatrul Gabriel Diaconu, despre cazul gemenilor căzuţi de la etajul 10: Atare grozăvii se petrec cu complicitatea unui cerc lărgit de oameni

Medicul psihiatru Gabriel Diaconu spune că ”judecata poporului” nu va rezolva niciodată nucleul dur al problemei, după ce doi copii au căzut de la etajul 10 al unui bloc din Ploieşti, în timp ce mama lor era live pe Facebook, iar un medic a spus că aceasta părea "mai puţin îndurerată decât s-ar fi aşteptat".

• Craterul din Slănic are 15 m adâncime, cât un bloc de cinci etaje. Groapa ar fi trebuit să fie astupată azi-noapte, dar nici urmă de muncitori

Psihiatrul Gabriel Diaconu atrage atenţia că a lucrat de-a lungul timpului cu oameni care dincolo de aparenţa normalităţii "ascundeau un tumul de stări, unele bizare ori paradoxale", şi că "nu avem un termometru al durerii". El spune că evaluarea impactului psihologic asupra mamei pe care îl are pierderea celor doi copii trebuie făcută printr-o expertiză "care să depăşească impresionismul de bâlci".

Medicul mai spune că astfel de grozăvii se petrec frecvent cu complicitatea unui cerc lărgit de oameni "care n-ar trebui vreodată lăsaţi de stat să îngrijească un prunc". "Pentru că prin diverse căi, viciu sau maliție devin prea des torționarii lor, abuzatorii lor, sau criminalii lor prin neglijență", spune Gabriel Diaconu.

Nepăsarea unei mame a dus la o tragedie, în Ploieşti. Doi gemeni, de doi ani, au căzut de la etajul zece în gol. Copiii se jucau nesupravegheaţi în timp ce mama lor făcea live pe Facebook dintr-o cameră alăturată. Femeia a aflat ce s-a întâmplat abia după ce jandarmii i-au bătut la uşă. Mama a fost dusă direct la Psihiatrie. 

Cum comentează psihiatrul Gabriel Diaconu moartea gemenilor din Ploieşti

"Cazul copiilor gemeni care s-au prăpădit prin precipitare de la înălțime, la Ploiești, captează (morbid) atenția publică în ultimele zile. E o poveste de presă care dă frison. Păreri - ca de obicei - împărțite, natura vulgară a traumei și momentele de sordid ale protagoniștilor fac ca, la moment, oamenii să discute, să bârfească, să comenteze despre și pe marginea subiectului.

N-am să intervin în asta. De vreme ce scriu, înseamnă că am să intervin în altă parte unde eu, personal, găsesc o relevanță.

Despre mama copiilor a declarat o colegă medic presei că i s-a părut ”teatrală, parcă mai puțin îndurerată decât s-ar fi așteptat” (parafrazez). E un lucru care m-a pus pe gânduri.

Nu avem un termometru al durerii. N-avem un tensiometru al șocului cauzat de pierderea unei persoane dragi. Am lucrat, în practică, ades cu oameni care dincolo de aparența normalității ascundeau un tumult de stări, unele bizare ori paradoxale.

Evaluarea impactului psihologic asupra persoanei pe care îl are o astfel de tragedie nu se face nici la televizor, și nici folosind ”așteptarea” terților ca unitate de măsură. E nevoie de un fel de expertiză care să depășească impresionismul de bâlci.

Și e nevoie, mai ales aici, unde victimele s-ar putea să fi murit în contextul neglijenței criminale, pentru a putea îndrepta legiuitorul spre o mai bună judecată a faptelor.

Sunt copii care mor pentru că se otrăvesc. Sunt copii care mor pentru că se opăresc cu apă. Sunt copii care mor pentru că îi zguduie părinții până fac hemoragii intra-craniene. Și sunt copii care mor pentru că au înghițit un ac de cusut.

Fapt este că mor în supravegherea, câtă vreme sunt în grija unui adult prezumat responsabil (foarte important) și care este, sui generis, în culpă dacă ceva li se întâmplă.

Drept urmare vrei să faci mai mult decât să ”dai vina” pe părinte. Vrei să pui context pe consecințe. Vrei să elaborezi, metodic, un alt fel de narațiune, una care pleacă de la deznodământ înapoi către cauze, altele decât strict cauza morții.

Acesta este un alt fel de ”de ce”. De ce au murit copii? Pentru că au căzut de la etajul 10. Dar cum de au ajuns acolo (de ce-ul secundar). Pentru că...și de aici începe de fapt o investigație corectă.

Această investigație corect făcută trebuie să ia în considerare profilul psihologic al persoanei în imediata vecinătate a căreia se regăseau minorii la momentul fatalității, dar și înainte de asta.

Pentru asta o anchetă propriu condusă, medico-legal psihiatric și psihologic-criminologic trebuie să adauge la dosar atât starea prezentă a femeii (femeilor?) aflate la locul faptei, dar și istoricul de posibilă neglijență non-letală anterioare.

Stabilirea competenței (aici, a discernământului) este un proces care musai să includă, indirect, și evaluarea capacității de a înțelege posibile acuzații care îi vor fi aduse mamei (inclusiv altor adulți prezenți). Evaluarea capacității este crucială pentru șansa la un proces echitabil, și o acțiune în justiție în scop nu doar punitiv, dar și terapeutic.

În cele din urmă, ”judecata poporului” nu va rezolva niciodată nucleul dur al problemei. Iar nucleul dur al problemei este că atare grozăvii se petrec, frecvent, sub și cu complicitatea unui cerc lărgit de oameni care n-ar trebui vreodată lăsați de stat să îngrijească un prunc. Pentru că prin diverse căi, viciu sau maliție devin prea des torționarii lor, abuzatorii lor, sau criminalii lor prin neglijență.

E obligatorie buna documentare psihiatrică a stării prezente a mamei, dar și - pe cât posibil - autopsia psihologică a biografiei ei în proximitatea tragediei, dar și înainte, în trecutul ei, care să poată pe cât posibil explica de ce lucrurile au sfârșit așa.

Doar atunci o instanță va putea încadra corect fapta. Doar atunci o instanță va putea face corect actul de justiție (nu dreptate). Și doar atunci, odată săvârșită sentința, vom putea vorbi de dreptate pentru doi copii care nu ar fi trebuit nici să moară, nici să moară așa", a scris Gabriel Diaconu pe Facebook.