Departe de casa ei din Odesa, Irina vindecă rănile războiului în România. Povestea refugiaţilor care salvează vieţi: "Îngerii nu bat întâmplător la uşă"

Războiul nu ucide doar pe front, cu gloanţe şi bombe. Războiul face victime şi printre refugiaţi, doborâţi de boli de care, poate, nici nu ştiau că sunt măcinaţi. Paradoxal, cei care încearcă să le vindece rănile sunt tot fugari. Medici refugiaţi care nu au uitat că au jurat să salveze vieţi. Şi au rămas în România pentru singurul motiv că oamenii de aici au mare nevoie de ei. 

• Alege ce urmează! Tu eşti liderul! Marcel Ciolacu, candidatul PSD la alegeri, faţă în faţă cu Alessandra Stoicescu de la ora 19:30, la Antena 1
• Alegeri prezidențiale 2024 LIVE TEXT. A început votul în diaspora. Primii români au votat în Noua Zeelandă

Un băieţel care a împlinit un an într-un centru de refugiaţi din Bucureşti e pentru prima dată faţă în faţă cu un doctor. Mama lui vrea să fie sigură că sunt bine, şi ea, şi cei patru copii cu care a ajuns în România. Locuiesc toţi într-o cameră cât o sală de clasă. De fapt, aici, chiar a fost o sală de clasă dintr-o şcoală transformată în centru de refugiaţi. Baia e comună, bucătăria, o improvizaţie. Dar Tatiana e mulţumită că ea şi copiii au un acoperiş deasupra capului. Si că sunt toţi bine.

Refugiaţii în haine albe vindecă rănile războiului

Iar ea e, aici, singură, cu patru copii, departe de casă şi tot ce îi dădea siguranţă. Simte nevoia să îmbrăţişeze chiar şi o străină. Femeia e vizibil bulversată. Vestea cade ca un trăznet. Dar când ţi-o spune cineva, în limba ta, parcă e mai uşor de dus. "Doamna are patru copii. Stresul... Şi iată că situaţia nu e tocmai bună", spune Irina Saied, medic din Odesa.

Irina Saied e tot refugiat din Ucraina. Lucra ca medic imagist în Odesa când a început războiul. Avea o viaţă perfectă şi o familie fericită, cu trei copii. "Am ajuns aici demult, în luna martie, cu mama, trei fete şi un căţel mic. Erau primele zile de război când am plecat, eram mai mult speriate, şocate", povesteşte Irina Saied, medic din Odesa.

Fără niciun plan, Irina s-a oprit in România. A simţit că e un loc bun pentru ea şi toţi oamenii ei dragi. "Cred că a fost întâmplător, dar cum se spune, îngerii nu bat întâmplător la uşă. Am cunoscut-o pe Cristiana, care a devenit un înger pentru mine", spune Irina Saied, medic din Odesa.

Poveşti de viaţă impresionante. Cum au ajuns Irina şi Akshaya în România

"O femeie frumoasă, blândă, blondă, caldă, care a venit şi m-a atins un pic pe mână şi a spus: Eu sunt doctor, pot să ajut cu ceva? Zic: Wow, normal, normal. Poţi să vii cu mine şi tu vei fi prima care vei vedea pacienţii ucraineni. A zis: Da, când? Acum? Pot să vin acum? În singurul trening pe care l-a avut la ea din micul băgăjel cu care fugise, cu treningul acela, spălat seara şi uscat până dimineaţa, a consultat până când noi ne-am aşezat într-o echipă formală şi a primit uniforma", mărturiseşte Cristiana Mateoiu, director Fundaţia Regina Maria.

Şi aşa, cu uniformă şi aparat pentru ecografie, Irina s-a alăturat echipei mobile de medici români care încercau să vindece răni de tot felul în centrele de refugiaţi din Bucureşti. 

"Mulţi dintre ei suferă de diverse dizabilităţi, alţii au boli cronice. Dar într-o ţară nouă, nimeni nu ştie cum să procedeze, unde să meargă după ajutor", spune Akshaya Kumar, medic.

Akshaya e din India, dar războiul l-a prins la Kiev. Îşi făcea acolo rezidenţiatul ca medic cardiolog. Cu primul autobuz a reuşit să fugă din Ucraina. A ajuns în România şi aici a rămas. Din datorie faţă de oamenii care aveau atâta nevoie de el aici. "După ce am ajuns în România m-am simţit ca toţi ceilalţi. Mă simţeam ca un refugiat. Acum mă simt mai degrabă doctor aici, e un sentiment minunat", adaugă Akshaya Kumar, medic.

România le e mai mult decât o casă de împrumut. I-a ajutat pe amândoi să îşi găsească sensul şi o nouă misiune. I-a ajutat să ajute semeni de-ai lor aflaţi, probabil, în cele mai dificile clipe ale vieţii. 

În toiul primelor bombardamente, Ana a adus pe lume gemeni

Când primele bombe au început să ia vieţi în Ucraina, Ana dădea viaţă. A născut prematur două fetiţe gemene. Erau mici si fragile, fiecare cântărea 1 kilogram. Deşi bombele cădeau tot mai aproape de spital, era riscant să plece. A plecat până la urmă cu o ambulanţă, ea, cei doi bebeluşi, băiatul cel mai mare şi soţul.  

Fetiţele sunt azi bine. În curând vor împlini un an. Un an cât o viaţă pentru nişte copii care nu vor şti, poate, niciodată prin ce au trecut părinţii lor ca să îi salveze. Un an cât un Infern pentru nişte părinţi care au învăţat, dureros, lecţia supravieţurii. 

"Având atât de multă treabă, nu am avut timp să mă gândesc la lucruri urâte şi amintirile alea grele din Ucraina. Pentru mine a fost o salvare. Vă sunt foarte recunoscătoare. De ce noi, ucrainenii, nu putem să îi ajutăm pe ai noştri aşa cum România poate să ne ajute?", mai spune Irina Saied, medic din Odesa.