EDITORIAL. Carmen Moise despre VIAŢA LA ŢARĂ. Sau cum să faci schimbarea vieţii mutându-te de la bloc, la casă

Tot pe scara blocului am făcut Revelioane şi petreceri surpriză, cu mâncare furată de acasă. Scara blocului era, aşa, un fel de brand personal. "Aaa, ce tare! Tu stai la 16C, în bloc cu ăla care are role." Sau "dacă mă enervaţi, eu mă duc să mă joc cu ăia de la 7". În cartier era un fel de concurs care are scara de bloc cea mai tare, incluzând aici premii la olimpiadă, biciclete cu frână, tata care lucrează la Miliţie sau bătăi. 

Am plecat la Facultate, la Sibiu, unde am stat la cămin. Tot un fel de bloc, doar confort mult redus, cu bucătărie improvizată într-o colţ de cameră şi baie comună. Dar viaţă mai frumoasă ca acolo n-a fost nicăieri. 

După care m-am mutat la casa mea cu chirie, tot la bloc, în Bucureşti. În diferite zone din Bucureşti. 

Am iubit fiecare garsonieră cu vedere la parcarea înghesuită sau la piaţa din care răsunau manele amestecate cu strigăte de precupeţi - " Hai, la pepeni! Pepeni dulci, avem!". Am avut vecini gălăgioşi, vecini petrecăreţi, vecini cu căţei, vecini cu copii mici, vecini cu varză murată în balcon şi vecini cu bicicleta legată de balustradă. Cu toţi m-am înţeles bine, într-un final. Vecina de vis a vis îmi aducea mucenici sau colivă. Vecinul de dedesubt chema instalatorul, în caz de nevoie. Fiecare bloc e o mică-mare comunitate cu de toate. Şi la bloc îmi imaginam că o îmbătrânesc. 

Până într-o zi. O zi din memorabilul an 2020 când, nici nu ştiu ce să spun că a fost "mai memorabil" - pandemia sau faptul că am devenit mamă de gemeni. Cumva, ambele lucruri ne-au împins spre decizia radicală să ne mutăm de la bloc, la casă. Unu' la mână pentru că sunt foarte puţine lifturi de la bloc care au luat în calcul faptul că în ele şi-ar dori, vreodată, să încapă şi cineva care mânuieşte un cărucior dublu, de gemeni. Şi doi la mână, nu ştiam cât va mai dura pandemia iar dacă era să mai dureze şi numai o oră, tot aş fi preferat să o petrec, alături de doi bebeluşi de aceeaşi vârstă, într-o felie de curte cât de mică, de unde să văd o bucată de cer şi să simt vânt adevărat, nu din aer condiţionat. 

Nu aveam nici prea mult timp de căutat, nici prea mulţi bani de cheltuit, aşa că decizia a fost cât de cât simplă. Am ales câteva zone în plină expansiune de la marginea oraşului, nici prea aproape, nici prea departe, nici prea ieftine, nici prea scumpe. Cu posibilitatea de a ajunge, totuşi, în oraş, cu nişte mijloace de transport. Pentru că subsemnata nu poseda, la acea vreme, nici permis de conducere, nici maşină. Şi nici vreo mare pasiune pentru şofat nu reuşisem se identifice, în ciuda tuturor eforturilor. 

Prima zonă vizată - Theodor Pallady, Ozana, Policolor. Pentru că am stat la bloc în sectorul 3 şi pentru că aş fi vrut să rămân, oarecum, în zonă. Am bântuit câteva săptămâni pe străzi de pământ sau alei care se terminau într-un cartier cu 5 case înghesuite şi 3 blocuri în locul în care ar fi trebuit să fie curtea. Acolo unde era o palmă de pământ în care îţi imaginai grădina ta cu gazon şi un pâlc de trandafiri agăţători aflai, într-un final, şi cu jumătate de gură, că se vor mai construi două rânduri de case. Doar că proprietarul nu mai are deocamdată bani. 

A doua zonă vizată - Popeşti Leordeni. Avem câteva cunoştinţe care stau în zonă. Unii care au construit cât Popeşti Leordeni era un sat un pic mai mare. Alţii, care au cumpărat când Popeşti Leordeni era un fel de Pipera, dar la preţ redus. Noi am găsit un Popeşti Leordeni sufocat de construcţii de toate felurile, în care am simţit că nu mai e loc şi pentru noi. 

Aşa că ne-am mutat la celălalt pol al Bucureştiului. Otopeni. Ultima dată când fusesem aici, în vizită la o fostă colegă care abia îşi terminase de construit casa, totul era un mare câmp, fără asfalt şi fără canalizare. Acum abia am mai recunoscut casa. Şi Otopeniul. Casa fostei colege care atunci mi s-a părut că e la capătul lumii acum era în centru. Între timp, apăruseră şi asfalt, şi canalizare. Cel puţin la prima vedere. Peste tot erau mici sau mari şantiere.

"Să ştiţi că şi aici mai e decât o casă liberă. Cumpără lumea în draci de când cu Covidu ăsta. Ca să nu mai stea izolaţi în blocuri", ne-a întâmpinat un muncitor, de pe schelă, cu aer de inginer. Tot el ne-a făcut şi turul casei. De data asta, cu aer de agent imobiliar. 

Ne-am decis să o cumpărăm, urmând ca domnul inginer sub acoperire să finalizeze casa la dorinţa proprietarului. După o săptămâna a abandonat lucrarea. A venit altă echipă. Pe principiul "da' , cine v-a lucrat aici, doamnă?", prima dată au dărâmat şi pe urmă au reparat. După altă săptămână i-am dat afară din casă. A venit altă echipă. Şi tot aşa până când am fost nevoiţi să declarăm încheiată operaţiunea deşi încheiată n-ar putea fi considerată nici azi. Dar, în fine, aveam un acoperiş deasupra capului, nu ploua, nu ne bătea vântul. 

În lunile ce au urmat am tot reparat ce începea să cadă - o bucată de faianţă, o tencuială pe la colţuri, un toc de uşă. La vecinii noştri, la fel. Şi la fel, în toate cartierele din jur. Unde, se construieşte, încă se construieşte, iar lumea cumpără, tot cumpără şi apoi tot repară. De dragul unui petec de iarbă verde şi al unui colţ de cer albastru doar al tău. 

Copiii aleargă fericiţi, cu tălpile goale prin iarbă şi, în zilelele cele mai călduroase de vară, au şi plajă amenajată în curte, cu vedere la piscina gonflabilă. 

Subsemnata nu deţine nici azi permis de conducere şi maşină. Dar despre asta povestim altă dată. M-am obişnuit cu viaţa la ţară dar uneori, seara, când e prea multă linişte între două avioane, parcă aud, ca un ecou, tramvaiul care pune frână atunci când ajunge în staţie, la Dristor, şi mai multe voci de copii - "tantiiii, o mai lăsaţi pe Carmen afară!!!" . Fantomele trecutului meu, de fată de la bloc, mă urmăresc, se pare.

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰