Mihai Eminescu, 175 de ani de la naşterea celui mai cunoscut poet și prozator român

15 ianuarie 2025 marchează împlinirea a 175 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu, considerat ca fiind cea mai cunoscută și influentă personalitate din literatura română. Printre operele notabile se numără Luceafărul, Odă și cele cinci Scrisori (I, II, III, IV și V). 

Când s-a născut Mihai Eminescu

Mihai Eminescu, născut Mihail Eminovici pe 15 ianuarie 1850, la Botoșani, a fost poet, prozator şi jurnalist român, considerat drept ultimul mare poet romantic din Europa. 

În 31 martie 1889, Mihail Chințescu, un conferențiar susținea la Ateneul Român că Eminescu s-a născut la Soleni, un sat din Moldova. Într-un registru al membrilor Junimii, Eminescu însuși a notat ca loc al nașterii Botoșani, iar ca dată a trecut 20 decembrie 1849. Potrivit Wikipedia, în registrul școlii primare a fost consemnată data de 6 decembrie 1850, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți este trecută data de 14 decembrie 1849.

Sora poetului, Aglae Drogli, într-o scrisoare către Titu Maiorescu susținea ca dată a nașterii 20 decembrie 1849, iar ca loc al nașterii - Ipotești. Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată - 8 noiembrie 1848 și ca localitate Dumbrăveni, iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul nostru Mihai.”

Cu toate acestea, data și locul nașterii marelui poet român au fost acceptate ca fiind 15 ianuarie 1850, în Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului - data de 21 în aceeași lună a aceluiași an.

Cum a fost copilăria lui Mihai Eminescu

Copilăria şi-a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și în contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în operele sale, precum Fiind băiet… sau O, rămâi.

Nu se ştie exact unde a făcut primele două clase primare, însă, începând cu clasa a III-a în 1858 a urmat  Școala primară ortodoxă orientală la Cernăuți. La finalul clasei a III-a este clasificat al cincisprezecelea dintre cei 72 de elevi. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul școlar 1859/1860 şi termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. A terminat clasa a IV-a clasificat al cincilea din 82 de elevi. 

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Liceul German din Cernăuți, liceul în care profesorii proveneau cu precădere din Austria, întocmeau studii și colaborau la publicațiile vremii. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al unsprezecelea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române.

În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător de creație populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul îl calificase în ambele semestre cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner, la limba latină și pe ambele semestre la Johann Haiduk, la matematică. Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich - eminent. Plecând în vacanța de Paști la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învățământului din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“.

În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“.

Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți, unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. În 5 octombrie 1864 Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.

În 5 martie 1865 Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.

A studiat la Viena şi Berlin 

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează, ca „auditor extraordinar”, Facultatea de Filosofie și Drept, dar audiază și cursuri de la alte facultăți. Activează în rândul societății studențești și, printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare.

Se împrietenește cu Ioan Slavici, o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle și începe colaborarea la Convorbiri literare. Debutează ca publicist în ziarul românesc Albina, din Pesta cu articolul O scriere critică, în care îi ia apărarea lui Aron Pumnul împotriva lui Dimitrie Petrino. Apar primele semne ale „bolii".

Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filosofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.

Împreună cu o delegație de studenți Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, retras în localitatea Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile.

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.

În 6 august 1871 i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații privitoare la organizarea serbării dedicate lui Ștefan cel Mare. Printre tinerele talente participante activ la serbare s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevschi și compozitorul Ciprian Porumbescu.

După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității vieneze. Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.

În 18 decembrie 1872, s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese sau pe care și le notase să le urmeze erau foarte variate: din domeniul filosofiei, istoriei, economiei și dreptului.

În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă.

În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874 a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Educațiunii i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial documentele din Königsberg pentru statul român. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.

Debutul lui Mihai Eminescu în literatură

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști, la mormântul prea-iubitului lor profesoriu, în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist.

În 25 februarie/9 martie debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îi publică poemul sub numele de Eminescu, fără a-l întreba pe autor, nefiind mulțumit de sufixul patronim slavon, ici, din numele acestuia. Eminescu acceptă noul nume, fiind de acord că este mai potrivit. La revista „Familia” a trimis 12 poezii: De-aș avea, O călărire în zori, Din străinătate, La Bucovina, Speranța, Misterele nopții, Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, La Heliade, La o artistă, Amorul unei marmure, Junii corupți, Amicului F. I., precum și articolul Repertoriul nostru teatral.

Relaţia cu Veronica Micle

1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu. În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară.

Revenirea în România

S-a reîntors în țară în 1874, stabilindu-se la Iași. A fost director al Bibliotecii Centrale Universitare, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A continuat să publice în Convorbiri literare.

A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus în societatea Junimea. Situația lui materială era nesigură și a avut necazuri în familie - când i-au murit mai mulți frați și, pe urmă, chiar și mama.

Tot în această perioadă Eminescu s-a îndrăgostit de Veronica Micle. Mandache Leocov sugerează că poetul, plimbându-se adesea prin Grădina Copoului, s-ar fi atașat de un tei multisecular, arbore devenit, ulterior, celebru sub numele de Teiul lui Eminescu: „Aici, la umbra teiului, ieșenii îl întâlneau frecvent pe marele nostru poet, fie alături de Veronica Micle, fie alături de bunul său prieten, Ion Creangă. După plecarea lui la București, ieșenii au botezat acest tei Teiul lui Eminescu”.

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea.

Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale din gazeta oficială a primăriei Iașului, Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa din cartierul Țicău al Iașilor.

Cu ocazia unui drum la București s-a împrietenit (amorezat) cu Mite Kremnitz, o doamnă de companie a reginei Elisabeta, cunoscută prin intermediul lui Maiorescu. Totuși, Veronica Micle a rămas iubirea vieții sale.

În 6 august 1879 a murit profesorul universitar Ștefan Micle. Astfel, Veronica Micle, văduvă de acum, a venit la București și l-a rugat pe Eminescu să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut mai multe planuri de căsătorie - rămasă neîmplinită.

Într-o scrisoare din 1880 către sora sa, Henrieta Eminescu, s-a plâns că are mult de lucru și că este bolnav trupește, dar, mai mult, sufletește. Din partea familiei sale a primit numai imputări, în special din partea tatălui său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție, să-l felicite măcar pe Matei Eminescu, care-i trimisese invitație la nuntă. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. Atunci nu a publicat decât o singură poezie. Între timp a renunțat la orice gând de căsătorie cu Veronica Micle.

În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională ce i-a ruinat, însă, sănătatea. Acum a scris marile lui poeme, seria Scrisorile, Luceafărul. 

Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb, a citit în mai multe rânduri poemul său Luceafărul, tradus ulterior de Mite Kremnitz în limba germană în cadrul ședințelor Junimii lui  Titu Maiorescu. Este văzut deseori în casă la Maiorescu.

Pe 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este "flancat" de un director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său gazetăresc polemic. Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie, în absența poetului probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.

În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citește, în casa lui Titu Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.

Când a murit Mihai Eminescu 

Pe 23 iunie 1883, la București, în pe o căldură înăbușitoare, Eminescu începea să dea semne de alienare mintală, iar, din 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu cu diagnosticul de „manie acută”. Conform părerii dr. Ion Nica, exprimată în cartea „Eminescu, structura somato-psihică”, poetul suferea de psihoză maniaco-depresivă - opinie adoptată și de criticul Nicolae Manolescu.

Titu Maiorescu a fost vizitat în 12 august de tatăl, Gheorghe Eminovici, și de fratele poetului, care au cerut mai multe relații asupra pacientului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de două mii de lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu la tratament, în străinătate. Astfel, poetul a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat la sanatoriul de la Oberdöbling , fiind însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.

În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l cerceteze cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. Pe 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a recomandat, într-o notă din 10 februarie, ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, fiind însoțit de amicul său Chibici. În 7 martie, la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici, s-a sinucis prin împușcare.

Mihai Eminescu s-a întors la București pe 27 martie, fiind primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la Iași cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. În luna decembrie a primit vizita scriitorului Alexandru Vlahuță, care l-a găsit în putere creatoare, chiar binedispus.

Mihai Eminescu a ajuns să fie internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București, după care a fost transferat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, concluzia raportului medical din 20 martie 1889 fiind următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”. În 13 aprilie 1889 s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.

Pe 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, se stinge din viaţă în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9, din București, după ce, la începutul anului, boala sa devenise tot mai violentă.

Ziarul Românul anunța în ziua următoare la rubrica de știri: Eminescu nu mai este. Corpul neînsuflețit al poetului a fost depus în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor".

După slujba religioasă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători, o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școlii normale de institutori din București au purtat pe umeri sicriul până la mormânt, unde a fost îngropat sub „teiul sfânt” din cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în necrologul În Nirvana.

Cum era Mihai Eminescu

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Mihai Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale, care, după moartea poetului, a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două note. Părerea lui Caragiale era că trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu o reprezenta „un temperament de o excesivă neegalitate”. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite și extravertite.

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

Criticul literar Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți, dar mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, a publicat despre poezia lui Eminescu în două dintre articolele sale.

Primul este Direcția nouă în poezia și proza românească, unde analiza doar câteva dintre poeziile publicate în revista Convorbiri literare până în momentul tipăririi articolului: Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii. Va reveni ulterior după moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură.

Dar, poate, documentul cel mai uman și cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite acesta în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurându-l că volumul său de Poesii, editat de Editura Socec (ediție princeps) în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atât de locuitorii mahalalei Tirchileștilor, cât și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o admiratoare declarată a poetului, și cea care a intervenit pe lângă regele Carol I pentru a-i fi acordată distincția „Bene merenti", distincție refuzată totuși de poet din anumite motive politice.

În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui, care, de altfel, erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”.

Opere semnate de Mihai Eminescu

Volumul Poezii este singurul care este publicat în timpul vieții poetului. Restul operelor lui Eminescu apar postum, iar printre cele mai importante sunt:

• „Epigonii” (1872);
• „Făt-Frumos din lacrimă” (1872);
• ” Călin (file din poveste)” (1873);
• „Lacul”; „Dorința”; „Melancolie”;
• „Crăiasa din povești” (1875);
• „Povestea codrului”;
• „Povestea teiului”;
• „Singurătate”;
• „Atât de fragedă”;
• „Revedere; „Despărțire”;
• „Departe sunt de tine” (1878);
• „Mai am un singur dor” (1880);
• „Scrisoarea I”;
• „Scrisoarea III”;
• „Scrisoarea IV” (1881);
• „Când amintirile”;
• „Pe lângă plopii fără soț”;
• „Și dacă…” (1883);
• „Sara pe deal” (1885);
• „La steaua” (1886);
• „De ce nu-mi vii” (1887).

15 ianuarie, Ziua Culturii Naţionale în România

Ziua Culturii Naționale, dată aleasă ca un omagiu adus poetului național al românilor, Mihai Eminescu, născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani. Cu această ocazie, românii sunt invitaţi să treacă pragul muzeelor din țară, mai ales că nu se achită biletul pentru acces.

Ziua Culturii Naţionale, sărbătoare iniţiată şi propusă spre legiferare Parlamentului României în anul 2010 de Academia Română, a fost instituită ca sărbătoare cu statut naţional la data aniversării poetului Mihai Eminescu. Manifestările dedicate acestei sărbători, au ca scop promovarea valorilor culturii naţionale în toate comunităţile locuite de români, în interiorul sau în afara graniţelor ţării.

Înapoi la Homepage

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰