"Am început să picăm ca muştele. Unul câte unul". Mii de oameni au părăsit Corabia, după ce privatizările şi furturile au distrus fabrici-fanion ale României

La mai bine de 30 de ani de la căderea comunismului, România industrializată e doar o tristă amintire. Privatizările făcute în anii 90 au îmbogăţit peste noapte o mână de aşa-zişi investitori. În urma lor au rămas oraşe pline de şomeri, o ţară furată ca-n codru şi câteva dosare penale. Unde ieri erau fabrici şi uzine azi sunt ruine şi amintiri care dor. Iată cum arată acum unul dintre oraşele pe care Revoluţia le-a găsit în plin boom economic. 

• Vortex polar peste România. Iarna se reîntoarce în forță cu răcire accentuată, ploi, lapoviță şi ninsori, inclusiv în Bucureşti

Angajat primărie: Am avut fabrica de zahăr, am avut tăbăcăria minerală, am avut întreprinderea de fire şi fibre sintetice. Am avut fabrică de conserve. Am avut al doilea IAS ca mărime, din ţară.

Reporter: Ce mai aveţi acum?

Angajat primărie: Din păcate, nu mai avem nimic.

În Corabia, ca în multe alte localităţi, despre industrie se vorbeşte la trecut. Revoluţia a găsit micul oraş portuar cu motoarele turate la maximum. 23.000 de oameni lucrau, pe-atunci, în zona industrială. 

Angajat primărie: Avea în perioada ei de glorie aproximativ 1.400 de muncitori.

Reporter: Ce se producea?

Angajat primărie: Aici se producea încălțăminte din piele, care mergea foarte mult la export. Era o fabrică pe profit. Acum e o fabrică pe butuci.

Tăbăcăria a rămas fără materie primă

Tăbăcăria minerală Corabia. După privatizare: Tamico. Deasupra siglei scorojite, tronează şi astăzi o coroană din metal. La vremea ei, era una dintre cele mai mari astfel de fabrici din sud-estul Europei. Cu materie primă adusă din Argentina sau China, exporta produse premium către America, URSS sau Occident.  

Cristina Oprea, reporter Observator: 40 de tone de piele erau prelucrate în fiecare zi în atelierele de aici şi porneau către fabricile de încălţăminte din întreaga ţară. Declinul fabricii a fost fulminant. În doar doi ani, s-a ajuns de la 670 de angajaţi la doar 42.

Radu Gheorghe, fost angajat: Când s-a schimbat regimul, conducerea incompetentă nu a putut să facă rost de piei, de materie primă. Şi am început să picăm ca muştele. Unul câte unul.

Fabrica a fost preluată de un investitor libanez care şi-a asumat că va resuscita zona industrială a oraşului. Azi, e o veritabilă capsulă a timpului. Ambalaje de gumă turbo, pachete de ţigări. O cerere de zi liberă, aprobată, pentru data de 17 martie 1989, motivată de lipsa materiei prime. Şi un mesaj scris de mână, pe spatele unei fotografii din care zâmbeşte un Petre Roman tânăr. Ultimele însemnări în registre... iulie/august 1991. Apoi nimic. 

10% dintre locuitori lucrau în fabrica de zahăr

La pachet cu tăbăcăria, libanezii au preluat de la statul român şi fabrica de zahăr. Un colos construit în 1969 în care munceau 10% dintre locuitori. Afacerea a fost stoarsă de profit şi oamenii trimişi acasă val după val, după mai multe inginerii financiare care au păgubit bugetul de stat cu peste un milion şi jumătate de euro

16 persoane au fost trimise în judecată. Doar 4 au primit pedepse cu executare: câte 7 ani de închisoare. 

Dan Olteanu, angajat Primăria Corabia: Noi nu am putut să ne implicăm cu nimic, deoarece justiţia şi-a spus cuvântul.

Reporter: Credeţi că s-a făcut dreptate?

Dan Olteanu, angajat Primăria Corabia: Nu ştiu dacă s-a făcut dreptate sau nu. Eu văd la faţa locului că zona industrială nu mai există.

Fabrica de fire şi fibre sintetice, cumpărată de turci

Alt colos, altă dramă. La inaugurarea fabricii de fire şi fibre sintetice au venit Nicolae şi Elena Ceauşescu. Era perla coroanei judeţului Olt. Nici ea nu a avut o soartă mai bună. În 2003, a fost cumpărată de turci. Au promis investiţii de 28 de milioane de dolari. Au pus câteva geamuri termopan şi au montat tavane false şi duşi au fost. 

Haralambie Neaţă, fost angajat al fabricii de fire şi fibre sintetice: Vedeai o mie de oameni intrând într-o tură. Vedeai după aia ieşind. Parcă de drag te întâlneai cu ei pe drum.

Doar cu amintirea au mai rămas cei care lucrau în uzină. În curte, paragină şi bălării. De printre dărâmături, ne iese în întâmpinare un fost angajat

Reporter: Mai e ceva pe aici, prin halele astea?

Fost angajat: Păi ce să mai fie, nu mai e. Au luat.

Reporter: Aţi lucrat pe vremuri aici?

Fost angajat: Eu? Din 79.

Reporter:Şi cum, nu vă doare sufletul aşa, să păziţi o ruină?

Fost angajat: Şi ce să fac acuma?

Părăsim Corabia cu un gust amar şi cu gândul care îi chinuie pe cei rămaşi aici:

- Mai poţi să îţi faci un viitor în oraşul ăsta?

- Nu. N-ai cum!

De la recensământul din 1992 şi până în 2021, aproape 7 mii de oameni au părăsit Corabia. Orăşelul mai are azi puţin peste 16.000 de locuitori. Sunt cei care nu au mai avut unde să plece.