"Este atât de multă durere". Elena, mămica unui copil de doi ani, a mers 34 de ore pentru a scăpa de război

Acum şapte zile aveau o viaţă normală, ca noi, astăzi sunt refugiaţi de război. Fără ţară şi fără destinaţie, peste 100 de mii de ucraineni au trecut graniţa în România, ca să se salveze. Majoritatea sunt mame şi copii, unii de numai câteva luni.  Nu ştiu unde vor merge de aici, nici ce se va întâmpla cu taţii care au rămas să lupte pe front. 

• "N-am văzut de când sunt așa ceva!" Potop cu grindină în Prahova. Mașini înghițite de ape și strat de gheață chiar și de 10 cm, la Vâlcănești

Dincolo de bombe, strategii, negocieri, aşa arată războiul. Sunt copii care acum o săptămână aveau o casă, o copilărie şi un viitor în ţara lor. Sunt mame care şi-au purtat bebeluşii zeci de ore pe un drum necunoscut, întărite de un singur gând: să supravieţuiască. 

Sunt familii înjumătăţite care nu ştiu când - sau dacă - îşi vor mai vedea vreodată rudele rămase în Ucraina. 

A mers 34 de ore ca să scape de război 

Elena, mama unui copil de 2 ani: E atât de multă durere acolo! Bombardează şi sora mea e lângă turnul televiziunii. 

În ziua în care ruşii au atacat un spital şi un băiat de 6 ani a fost ucis, Elena şi-a luat bebeluşul şi a plecat din Kiev. 34 de ore a durat drumul până în Vama Siret. 

Elena, mama unui copil de 2 ani: Mama nu a vrut să vină aici, a vrut să rămână în Kiev. Şi noi vrem să trăim în Kiev! Serviciul nostru, casa noastră, totul e în Kiev. 

E disperarea a sute de mii de refugiaţi, plecaţi cu întreaga viaţă într-o valiză. Doar ieri, au intrat în România peste 23 de mii de ucraineni.  Peste 113 mii de la începutul crizei. Graniţa e o barieră între două lumi: una în care sunt bombe şi cealaltă - în care îi aşteaptă voluntari cu mâncare caldă şi o bucată de normalitate. 

Ioan Vodă -voluntar Smurd: Mame cu copii, mame care plângeau... Dacă vă uitaţi, peste tot sunt copii. 

Fetiţă: Opriți războiul. Vreau să merg acasă! Opriți războiul în Ucraina. Vreau acasă, în Odessa. Te iubesc, tata! 

Ei sunt copiii războiului. La lumina zilei, privesc temători și confuzi. Nu înțeleg de ce tocmai casa lor s-a transformat front şi de ce au fost nevoiţi să plece. 

Refugiaţi: Mama mea, surorile și tata au rămas în Ucraina. Am decis să ne salvăm măcar viețile copiilor noștri. 16 de copii sau chiar mai mulți au fost omorâți. N-am mai putut aștepta. 

Aceste femei au înțeles că de moarte te mai poți feri doar dacă fugi. Aici, în România, corturile voluntarilor, băncile de pe peroane sau sălile de așteptare din gări le-au devenit adăpost. 

Refugiat: Astăzi copiii noștri suferă din cauza asta, mâine ar putea suferi copiii din întreaga lume.  

În aeroportul din Iaşi, câţiva copii se joacă. Toţi sunt refugiaţi. Pentru Sonia, e prima oară în ultimele trei zile când vede jucării. Ea şi mama ei au plecat pe fugă din Odesa. Acum aşteaptă avionul către o nouă viaţă, cât mai departe. 

Tania, refugiată şi mama Soniei: Soțul meu a rămas în Ucraina. Plânge...toți ne ajuta. Va mulțumim. Nu pot vorbi 24.16

Daniel are 15 ani, a dormit împreună cu mama sa în mașină timp de două zile, până a trecut granița.

Așteaptă și ei avionul care să îi ducă la sora lui, în Polonia. Tatăl a rămas acasă să lupte, la Odessa.

Refugiat: Nu știm ce vom face in viitor. Nu știm cum va fi situația în câteva zile. Poate o să exista Ucraina sau va fi distrusă. Toţi oamenii sunt speriaţi! Opriți războiul va rog! Opriţi războiul!  

Cozile tristeţii se întind pe kilometri

La vămile din nordul României, familii epuizate continuă să vină din Ucraina. Cozile tristeţii se întind pe mulţi kilometri. 

Pe cei mai norocoşi, în România îi aşteaptă îmbrăţişarea cuiva drag. Acest tată îşi întâmpină fetiţele, după ce timp de o săptămână n-a dormit de grija lor. El lucra în Irlanda, când familia din Ucraina s-a trezit în mijlocul bombardamentelor. 

Tată-reporter: Practic, v-aţi întâlnit în Sighet. 

Da. Ne-am întâlnit aici. Foarte greu a fost. Foarte greu, nu am dormit nopţile, le-am aşteptat, am venit, ne-am întâlnit... Bine că sunt sănătoase, totul e bine. 

Mulţi nu au o destinaţie, iar ziua de mâine e un mare semn de întrebare. Zeci de mii de familii speriate vor dormi şi în noaptea aceasta pe jos, în gări, în corturi, în adăposturi sau în casele românilor cu suflet mare. Toţi visând acelaşi lucru - pace.