Helmuth Duckadam a murit la 65 de ani, anunţă Marcel Puşcaş. Fostul mare portar al Stelei era supranumit "eroul de la Sevilla"
Fostul mare portar al echipei de fotbal Steaua, Helmuth Duckadam, supranumit "Eroul de la Sevilla" a murit la 65 de ani, a anunţat fostul fotbalist Marcel Puşcaş. Şi Asociația Steliștilor a transmis că fotbalul românesc a pierdut o legendă.
De Redactia Observator la 02.12.2024, 17:23
Anunţul decesului lui Helmuth Duckadam a fost făcut pe reţelele de socializare de Marcel Puşcaş, fostul mare jucător al Stelei. Şi Asociația Steliștilor a transmis că fotbalul românesc a pierdut o legendă. "Helmut Duckadam, unul dintre cei mai mari portari din istoria Stelei București și al fotbalului românesc, a lăsat o amprentă indestructibilă în inimile noastre. Cunoscut pentru performanțele sale memorabile, Duckadam va rămâne mereu în istoria fotbalului pentru parada sa legendară în finala Cupei Campionilor Europeni din 1986, un moment ce a adus Steaua pe culmile gloriei", au scris steliștii pe Facebook.
Cu un palmares impresionant, incluzând titluri naționale și internaționale, Duckadam a fost "simbolul curajului și al determinării": "Astăzi, ne înclinăm în fața unei cariere de neuitat. Te vom păstra mereu în amintirile noastre, Helmut", mai scriu cei de la Asociația Steliștilor.
De-a lungul timpului, Helmuth Duckadam a avut probleme cardio-vasculare. Primele astfel de dificultăți au început să apară imediat după finala de la Sevilla, din 1986. Ultima operaţie a avut-o în luna septembrie, după cea din 2012, atunci când medicii au eliminat un anevrism arterial.
Cine a fost Helmuth Duckadam
Helmuth Duckadam a început să joace fotbal în 1975, la Gloria din Arad. Până în 1983, când s-a transferat la Steaua Bucureşti, a mai evoluat la UTA (1977 şi 1978-1983) şi Constructorul Arad (1977-1978).
"Am început fotbalul prin anii '70, la echipa din Semlac, apoi am evoluat la Şcoala Sportivă Gloria din Arad. Mi-a plăcut să fiu portar, îmi plăcea să plonjez, să mă arunc pe minge. De acolo am mers la UTA, în 1977, la tineret, după care am fost chemat la o echipă din divizia C, Constructorul Arad, unde antrenor era Nicolae Dumitrescu - simbolul Aradului, am putea spune -, unde am activat un an, după care am fost chemat de Ion V. Ionescu la UTA, la echipa mare. Aici am jucat o etapă destul de lungă, era în divizia B când am fost eu. La echipa naţională am fost chemat pentru prima dată fiind la UTA, m-a chemat Mircea Lucescu. Acolo i-am întâlnit pe Costică Ştefănescu de la Universitatea Craiova, pe Ştefan Sameş de la Steaua, fiecare dintre ei încercând să mă convingă să vin în echipa lui. Adrian Păunescu avea atunci un articol în care spunea că Universitatea Craiova este echipă mare, dar n-are portar. Ştefănescu a cerut să mă transfer la Craiova. Şi Mircea Lucescu m-a îndrumat spre Craiova, acolo primeam şi nişte bani, dar mi-a fost puţin... nu ştiu dacă neapărat teamă, dar ştiind cât de greu te asimilează oltenii dacă nu eşti de-al lor, am avut o reţinere. În acelaşi timp a venit oferta de la Steaua, odată cu problema armatei, trebuia să-mi fac stagiul militar. Şi atunci am hotărât să merg la Steaua, în 1983", spunea Duckadam într-un interviu acordat Agerpres în 2018.
Eroul de la Sevilla
Odată cu venirea în Bucureşti, a început şi ascensiunea lui ca jucător. Primul meci mare îl face la Bucureşti, în întâlnirea retur cu A.S. Roma din Cupa Cupelor, din toamna lui 1984, când la 0-0, în minutul 87, a apărat un penalty. Vârful carierei sportive îl atinge în ediţia 1985-1986 a Cupei Campionilor Europeni, când pe întreaga durată a competiţiei, dar mai ales în memorabila finală de la Sevilla, Steaua-CF Barcelona (0-0, 2-0, după penalty-uri), apără de-a dreptul senzaţional, determinându-i pe ziariştii spanioli, şi nu numai, să-i aprecieze evoluţia la superlativ. Cele patru lovituri consecutive de la 11 m apărate în faţa jucătorilor spanioli - Alesanco, Pedraza, Pichi Alonso şi Marcos - l-au făcut să intre în "Cartea Recordurilor".
"Înainte de acea finală, cu toţii ne gândeam că mergem acolo, jucăm cu Barcelona, pe pământ spaniol, că şansele noastre erau destul de reduse. Barcelona era, ca şi acum, o echipă foarte mare. Am vrut să arătăm, în primul rând, ca şi în România se juca un fotbal de calitate. Faptul că am reuşit să câştigăm acel trofeu a fost împlinirea unui vis. (...) Sigur, ca orice copil, ai un vis. În momentul când m-am apucat serios de fotbal, visul meu a fost să ajung într-o finală şi să decid eu soarta partidei, la loviturile de la 11 metri. Dar, niciodată nu am visat să ajung la un nivel aşa de mare. În acele momente mi-am făcut o strategie. Foarte importantă a fost prima lovitură pe care a tras-o Alesanco. Am reuşit, prin poziţia lui, să ghicesc colţul, cum se spune şi am apărat prima lovitură. Cea de-a doua lovitură, ca şi celelalte, a fost un joc al minţii, pentru că m-am pus în situaţia celui care executa lovitura. Cum aş executa eu? Dacă facem o retrospectiva a fost aşa: portarul de la Barcelona, Urruti, a apărat una în stânga şi una în dreapta şi logic era ca următorul jucător, Pedraza, să gândească, pe undeva, la fel. Portarul, adică eu, a apărat una pe dreapta, logic ar încerca în stânga, deci trag tot în dreapta. A gândit ca şi mine sau eu ca şi el: m-am dus tot în dreapta. Cea mai simplă lovitură a fost cea de-a treia, a lui Pichi Alonso, care era logică, după ce un portar apără doua lovituri pe o parte, în dreapta, va pleca în stânga, deci trag în dreapta. Am plecat destul de repede pe dreapta, se vede pe imagini, pentru că eram convins că va trage tot în dreapta. La a patra lovitură mă gândeam ce să fac: am apărat trei lovituri pe dreapta, ce voi face la a patra? Mă gândeam la jucătorul care bate lovitura că este convins că eu mi-am ales un colţ, dreapta şi se gândeşte să tragă în stânga. Aşa a gândit Marcos şi aşa am gândit şi eu. Am apărat, astfel, şi cea de-a patra lovitură. Ce era interesant în acele momente era faptul că, în momentul când executau loviturile jucătorii Stelei, eu eram la marginea careului de 16 metri, pe spate şi priveam cerul. Se făcea o mare gălăgie şi după această gălăgie a spectatorilor îmi dădeam seama dacă a marcat sau nu. Iar în momentul când trăgeau spaniolii se făcea linişte ca să nu-i deranjeze pe jucători, ceea ce m-a ajutat şi pe mine, ca să mă pot concentra mai bine", descria Duckadam, într-un alt interviu, momentele de încărcătură psihică de la executarea loviturilor de departajare din finala Cupei Campionilor Europeni.
Cele trei plonjoane în partea dreaptă şi unul în stânga vor rămâne în arhiva sentimentală a istoriei fotbalului românesc, iar strigătul din noaptea de 7 spre 8 mai 1986 al crainicului TVR Cristian Ţopescu - "Apără Duckadam!", la al patrulea penalty apărat, ceea ce însemna câştigarea Cupei Campionilor Europeni, a căpătat ceva din rezonanţa celebrului "Am învins!" de la Marathon.
Imediat după meciul care a fost televizat de postul naţional, pentru prima dată în regimul comunist, oamenii au ieşit nechemaţi în stradă să se bucure pentru izbânda fotbaliştilor de la Steaua. Circa 30.000 de oameni au plecat spre Aeroportul Otopeni şi au ocupat esplanada să-şi întâmpine campionii. În aproape toate colţurile ţării, noaptea de 7 spre 8 mai 1986 a fost practic una albă.
După cinci zile de la finala de la Sevilla, într-un cadru solemn, clubului de fotbal Steaua i s-a acordat Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa I. Titularii, printre care evident şi Duckadam, antrenorii Ienei şi Iordănescu, plus preşedintele Alecsandrescu au primit Meritul Sportiv clasa I. Rezervele şi ceilalţi din staff au primit Meritul Sportiv clasa a II-a
Duckadam a evoluat în 133 de meciuri pe prima scenă, are două prezenţe la naţională şi 11 în cupele europene. A câştigat un titlu de campion şi o cupă a României (1985) şi Cupa Campionilor Europeni (1986). A fost desemnat cel mai bun fotbalist român al anului în 1986, fiind menţionat şi în revista France Footbal.
Un anevrism axilar a pus capăt neaşteptat carierei lui Helmuth Duckadam. Se afla la un foc de tabără, pe malul Mureşului, când a alunecat, s-a sprijinit pe mână şi, probabil, cheagul de sânge s-a deplasat blocând circulaţia în braţul drept. S-a dus la medicul din sat dar a ajuns urgent la Bucureşti unde a fost operat şi i-a fost salvat braţul. După încheierea activităţii de fotbalist, Duckadam s-a angajat la Poliţia de frontieră din judeţul Arad, dar s-a pensionat din motive medicale.
Câştigător la "Loteria Vizelor" organizată de ambasada americană la Bucureşti, Helmuth Duckadam a emigrat în SUA, în 2003, împreună cu fosta sa soţie, Ildiko şi unul dintre cei doi copii. În scurt timp, întrucât nu s-a putut acomoda în SUA, a decis să revină la Arad. În anul 2004 a devenit membru al Partidului Noua Generaţie (PNG). A îndeplinit funcţiile de vicepreşedinte al PNG şi preşedinte al filialei judeţene Arad, notează site-ul www.alegeri.tv.
La 25 martie 2008, a fost decorat de Preşedinţia României cu Ordinul "Meritul Sportiv" pentru rolul avut în câştigarea Cupei Campionilor Europeni de către Steaua, în 1986, arată Monitorul Oficial al României, Partea I, 2008. Helmuth Duckadam a acceptat la 11 august 2010, să fie preşedintele onorific al clubului de fotbal FCSB, funcţie din care a demisionat în iunie 2020.
La 6 septembrie 2012, a fost supus unei intervenţii de urgenţă în Secţia de Cardiologie Cardiovasculară a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa.
Helmuth Duckadam a fost invitat, la 17 martie 2013, la Sevilla, de oficialităţile clubului spaniol FC Sevilla pentru a lua parte la un dineu, alături de preşedintele clubului Jose Maria Del Nido şi de alţi oameni de fotbal spanioli. Preşedintele de imagine al Stelei a primit din partea preşedintelui clubului spaniol un echipament şi un tablou reprezentând o fotografie în care apare fostul portar, alături de Miodrag Belodedici şi de un jucător al Barcelonei, din timpul finalei câştigată de Steaua în finala Cupei Campionilor Europeni împotriva echipei FC Barcelona. Ulterior, Duckadam a fost invitat să asiste, pe stadionul Sanchez Pizjuan, la meciul de campionat al echipei FC Sevilla cu Zaragoza.
În noiembrie 2017, a fost desemnat Cetăţean de Onoare al Municipiului Bucureşti în semn de recunoaştere pentru promovarea şi susţinerea sportului românesc. A fost căsătorit cu Alexandra Lincar cu care a avut o fetiţă.
