Spectator pe stadionul speranţelor. Valentin Butnaru, despre încotro ne mişcăm ca popor şi cum repunem în drepturi expresia "Mens sana in corpore sano"

Unul din patru români nu face sport NICIODATĂ. Fie pentru că nu are suficient timp, fie pentru că nu îşi permite. Iar mulţi părinţi nu îşi încurajează copiii să facă vreun sport. Valentin Butnaru este, însă, unul dintre oamenii care pot să demonstreze că sportul schimbă vieţi. După un grav accident, a rămas cu o tijă în mână şi s-a îngrăşat cu 20 de kilograme. Salvarea lui a fost un sport despre care abia se auzise în România.

• Rușii au lovit Ucraina pentru prima dată cu o rachetă balistică intercontinentală ICBM

"Mens sana in corpore sano!" Juvenal, poet roman ce l-ai inclus în ale tale Satire, dacă ai fi știut cât de perimat este, acum, acest concept pe care l-ai insuflat atâtor generații de-a lungul istoriei! Bine, tu nu l-ai așternut și conceput cu însemnătatea dobândită pe parcurs, dar sunt sigur că te-ar fi bucurat să vezi cum mișcarea a fost dusă la rang de artă și competiția cu sinele în primul rând, azvârlită pe culmile gloriei. Apun acele vremuri. Suntem la crepuscul.

Mă simt ca un spectator dezorientat, ajuns întâmplător în tribunele dezafectate ale unui stadion de speranțe și promisiuni. 

Dacă aș fi avut cunoștințe elementare de geometrie, aș fi comparat-o cu reprezentarea grafică a unei funcții de gradul II - un soi de parabolă care descrește vertiginos. Dar nu am aceste noțiuni, exact cum mulți copii ai prezentului nu posedă elemente fundamentale de motricitate, coordonare, socializare și percepție dinamică. 

Eu am ajuns la squash după o pauză mentală și fizică de vreo 4 ani. Eram inert. Eram descumpănit. Eram… resemnat. Odată ce ți se dau șanse minime de a mișca mâna stângă, parcă totul capătă nuanțe de gri, iar posibila adaptare la o noua realitate este fatidică. Odată cu primul cvasi leșin, la primul contact cu un teren de squash, am avut un soi de epifanie. Asta doream să fac - și să fac bine - de atunci încolo. Bine, nu eram străin de sport. Țin minte și acum panglica aceea albastră, belstemată, pe care o atârna sfidător deasupra apei primul meu antrenor de înot, asta după ce mă aruncase intempestiv de pe marginea bazinului. Trebuia să o apucăm cât mai rapid, odată ce corpul își readucea aminte că nu este amfibiu. Sau momentele când alergam de nebun după sfera aceea galbenă, imprevizibilă, la tenis. Aveam 5 ani când se întâmpla asta. Am continuat cu volei, puțin baschet și multe centrări, lângă garaje, în fața blocului.

Revenind la stadionul cu ale sale tribune corodate, din care privesc acum către viitorul nostru, ca nație, aproape întru totul reprezentat de copii, de noile generații de potențiali sportivi, nu pot să nu remarc că… văd totuși în dreapta mea, în primele rânduri, niște părinți iubitori și zgomotoși, care își sprijină odraslele; văd un tip care râde împreună cu sportivii lui în scaun rulant, în timp ce îi îndreaptă către rampa stadionului, pe care a construit-o cu forțe proprii; văd frați mai mari care îi dojenesc călduros pe prichindeii ce le poartă vechiul echipament; întrezăresc și niște manageri care își admiră logo-ul firmei pe echipamentul viitorilor campioni. 

Există două variante. Demolăm stadionul ăsta și construim alt mall sau îl renovăm și mergem cu toții să-i susținem pe copii, să repunem în drepturi "Mens sana in corpore sano!". Voi alegeți!